Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai. Cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.

Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple.

Dacă a lupta înseamnă a da din coate, nu mă interesează să lupt. Nici atitudinea de conjunctură nu e o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred în ceva menit să răspundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie să o avem: să dureze ceea ce facem.

Chiar şi aşa cum este perisabilă arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă, ea rămâne în amintirea unor oameni; şi dacă oamenii aceia au fost mai buni cinci minute e bine, şi vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite.

Arta actorului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi de sublim.

Actorul este cel care într-o artă de conjunctură, o artă ocazională, astăzi poate să fie cel mai bun într-un gen de roluri, ce se poartă, ca a doua zi, când se poartă alt gen, să fie socotit nul şi neavenit.

Eu plec cu viaţa mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei lui: “Doamne, am obosit aşteptându-te!” Totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.

Totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.

Aş fi fericită dacă aş vorbi cu adevărat despre o şcoală a filmului românesc. Dar mă tem că timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta asta minunată este marfă de export. Pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor.

Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am nicun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează.

Ceea ce contează pentru mine, lucrul pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat.

Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de cei care o îndrumă, şi de cei care o gustă, adică de public.

Dacă am numi vulgaritatea vulgaritate, nedreptatea nedreptate, meschinăria meschinărie, cred că le-ar pieri ceva din putere… Dar pentru asta trebuie să le spui pe nume.

Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire.

Leopoldina Bălănuță

A absolvit, în 1957, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” din București, la clasa Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu. În același an și-a început activitatea artistică la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Debutul și l-a făcut la București, în 1959, la Teatrul pentru tineret și copii (devenit Teatrul Mic), jucând-o pe Velea din ”Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina, în regia lui Ion Cojar. Actriță de teatru și film, a interpretat roluri în piese din dramaturgia națională și universală pe scenă, la TV, la Radio și în filme. A creat numeroase recitaluri de poezie pe versuri de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu ș.a.

Fiică de preot, Leopoldina Bălănuță s-a născut la 10 decembrie 1934, la Păulești, județul Vrancea. “De Leopoldina Bălănuță chiar și vorbele se apropie cu sfială. Cele mari o pot răni prin zgomot, cele firave se țin departe cu sentimentul inutilității. Să scrii despre chipul ei pe care fiecare vibrație interioară lasă, anume parcă, un semn apăsat, o marcă de noblețe pe care machieuza nu va îndrăzni să le acopere cu fard, despre chipul ei pe care durerile alunecă într-una. Nu, e păcat, nu asta e Leopoldina Bălănuță. Ea nu e vedetă de cinema. Nu e nici măcar anti-vedetă. Și aș zice că, din nefericire, nu e nici ceea ce am putea numi mai sobru o actriță de film, pentru că și filmul are sarcina să se apropie de ea. Și nu e greu de înțeles de ce: căci nu se pot scrie în toate zilele roluri pentru această actriță de zile foarte mari”. (Sanda Faur, Almanah Cinema, 1975)

A avut roluri memorabile în “Vassa Jeleznova” și “Mama” de Maxim Gorki, “Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, “Medeea” de Euripide, “Martin Eden” de Jack London, “Noaptea Iguanei” de Tennessee Williams, “Oameni sărmani” de Feodor Dostoievski, “Livada cu vișini” de Anton Pavlovici Cehov, “Doi pe un balansoar” de William Gibson și, în special, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, “Ca frunza dudului în rai” și “O batistă în Dunăre” (alături de Mariana Mihuț și Ileana Stana Ionescu). A fost distribuită și în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, “Nunta de piatră” (1972), “Dincolo de pod” (1975), “Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), “Clipa” (1979), “Bietul Ioanide” (1979), “Năpasta” (1982), etc. Leopoldina Bălănuță a avut și o colaborare de succes cu Televiziunea.

“Gaițele” (1993), “Strigoii” (1992), “Trandafirul și coroana”, “Conu’ Leonida față cu reacțiunea”(1985), “Moartea unui comis voiajor” (1977), “Idolul și Ion Anapoda” (1991) sunt doar câteva din piesele în care a apărut la Televiziune. Deși a fost considerată o actriță dramatică, Leopoldina Bălănuță a avut și memorabile roluri de comedie. Sceneta TV “Care de dame” de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde actrița întruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referință din istoria divertismentului TV românesc.
În Revelion cu recurs Leopoldina Bălănuță interpretează extraordinar 4 roluri distincte, sceneta aparține lui Tudor Mușatescu și face oricînd deliciul unui auditoriu pregătit și dornic să savureze comedia.

În toate rolurile a venit cu vocea ei caldă, melodioasă, cu adâncul ei cult pentru adevăr, fiecare replică constituindu-se într-o pledoarie pentru justiție și demnitatea omului. Poate de aceea se consideră absolut paradigmatic pentru talentul și personalitatea ei, Antigona, din tragedia omonimă a lui Sofocle. Antigona, sub bagheta regizorială a lui Ion Cojar era Bălănuță, dreaptă, mândră, neînfricată în fața dictatorului, gata să moară, dar să nu cedeze. A fost pur și simplu copleșitoare în acest rol, după cum a fost convingătoare, încărcată de nuanțe, cu o continuă autoironie și un emoționant tragicomic în eroina principală din Doi pe un balansoar, de William Gibson. Alături de Victor Rebengiuc, Bălănuță a transformat această melodramă într-un zguduitor simbol al condiției tânărului de azi, al singurătății, al lipsei de comunicare, al nevoii de compasiune, dragoste, înțelegere. Această tragediană înnăscută, distribuită de Andrei Șerban, firesc, în Medeea, din Trilogia antică de la Teatrul Național din 1990.
A fost o excelentă interpretă de comedie. Printre creațiile comice trebuie menționate Femeia cu coșul cu ouă din muzicalul montat de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic, după Nu sunt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, dar, mai ales Elisabeta, din Elisabeta din întâmplare o femeie, de Dario Fo, tot la Teatrul Mic. Cele două dimensiuni ale acestui extraordinar talent care a fost Bălănuță s-au asociat, desăvârșit, în Liubov Andreevna, din Livada cu vișini, în regia lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean. La fel de sclipitoare și profundă este și atunci când interpretează diferite personaje din dramaturgia românească, mai ales din cea a lui D.R. Popescu. Astfel, la Teatrul Mic joacă în piesa Ca frunza dudului, iar la Teatrul Național în O batistă pe Dunăre.
Bălănuță a fost și o remarcabilă recitatoare. În concepția ei actorul este glasul dramaturgului, dar și al poetului! Mai ales al poetului care nu-l obligă să devină personaj, nu-l supune la metamorfoze, ci îl lasă să fie el însuși, cu sensibilitatea și sentimentele sale, punând în lumină sensurile ascunse ale creației poetice. Bălănuță a iubit poezia bună și a dat numeroase recitaluri: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ion Barbu etc.

‘]

Nicicând, versurile lui Nichita Stănescu, de exemplu, nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu, dar a fost aproape, foarte aproape, îndeosebi de poeții contemporani care pledează pentru frumos și adevăr. Referințe artistice despre ea se găsesc în volumul lui Andrei Băleanu și Doina Dragnea, Actorul în cântarea personajului, București, Meridiane, 1981, precum și în medalionul Magdalenei Boiangiu, Leopoldina Bălănuță, din revista „Scena” nr. 6/1998.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) ”pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. De asemenea, a primit numeroase premii de interpretare pentru teatru și film, printre acestea numărându-se și premiul ACIN 1972 pentru rolul din filmul ”Nunta de piatră”. În 1997, Leopoldinei Bălănuță i-a fost decernat ”Premiul de Excelență” al UNITER, pentru excepționala interpretare din ultima sa apariție pe scena Teatrului Național, în spectacolul ”O batistă în Dunăre” de D.R.Popescu. 

”Poldi”, așa îi spuneau cei apropiați și colegii, a fost căsătorită din 1977 cu actorul Mitică Popescu, un alt maestru al scenei și filmului românesc.
Ultimul său rol a fost cel din “O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, montat de același regizor, în 1996, la Teatrul Național din București, unde le-a avut ca partenere de scenă pe actrițele Mariana Mihuț, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Tamara Crețulescu, Maria Buză și Tania Popa.

“Tripticul lui Veroiu o situează pe Leopoldina Bălănuță în rândul marilor actrițe creatoare de personaje. Personajul ei își trage rădăcinile dintr-o lume în care femeia este sortită supunerii și umilinței, unui destin implacabil menit să o ducă la o abdicare lentă până în ziua în care viața îi devastează sufletul și o face să urle de durere. La căldura unor gingășii, a unei duioșii și dăruiri necondiționate crește pe tăcute, pe nesimțite, floarea demnității ei ca ființă, forța și înverșunarea pe care numai durerea și suferința le pot da.” (Cornel Cristian, Magazin estival Cinema 1984).

Surse:
agerpres.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com