Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: “Fă-ţi uşă la ea!”

Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: “Fă-ţi uşă la ea!”

Atunci când o viaţă de om este mai scurtă decât cea unei dictaturi, această viaţă este furată de Stat.

Cineva cânta un cântec popular românesc. Priveam prin înserare cum treceau oi cu picioare roşii prin cântec. Şi-am auzit cum s-a oprit vântul în cântec.

Tăcerea nu-i o pauză în vorbire, ci o treabă în sine.

Un scriitor e rezultatul unei experienţe.

Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine.

Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi.

Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi.

Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu.

Am scris întotdeauna doar pentru mine. Încerc să decriptez, în interior, ceea ce se petrece cu mine, ce s-a ales din mine.

Mă trag dintr-un sătuc, am ajuns la oraş, unde m-am confruntat cu o minoritate germană conservatoare, apoi am scris prima mea carte, mi-am renegat mereu originile, am scris despre chestiunile naţional-socialismului, apoi despre modul de viaţă arhaic, de la sate, despre etnocentrism şi mulţi au caracterizat scrierile mele, din acest motiv, ca o literatură naţionalistă, ceea ce eu nu cred că am făcut.

Fiecare moarte e pentru mine un sac.

Când tăcem, suntem dezagreabili, când vorbim, devenim ridicoli.

Numai dacă dăm sens lucrurilor pe care le privim înseamnă că vedem.

Pentru că în această ţară trebuia să umblăm, să mâncăm, să dormim, să iubim pe cineva cu frică, până când aveam din nou nevoie de frizer şi de foarfecă de unghii.

E nevoie de frumusețe pentru a nu te pierde pe tine însuți. E nevoie s-o ai în preajma ta, dar și pe chipul propriu.

Herta Müller

„Îți place sau nu ce scrie?“, începeau să se întrebe pasionații de literatură din România în 2009, când Herta Muller primea Premiul Nobel pentru Literatură. Anul trecut, a apărut și în limba română „Patria mea era un sâmbure de măr“ (Editura Humanitas), volumul care reunește două discuții între scriitoarea născută în România și Angelika Klammer. Mai multe teme se întretaie în dialogul tradus la noi de Alexandru Al. Șahighian. De la imaginea satului german pierdut atât în Banat, cât și între valurile istoriei la întâlnirea dintre limba natală și nuanțele românei învățate în timpul studiilor în Timișoara și diferitele forme de abuzuri pe care Securitatea sau paznicii diferitelor forme de compromis le pun în practică, răspunsurile Hertei Muller deschid perspective vii asupra legăturii strânse între scris și supraviețuire.
Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 la Nițchidorf, fosta Regiune Timișoara, actualul județul Timiș. Tatăl ei a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS, iar după război își câștiga existența fiind șofer de camion.
După venirea la putere a comunismului în România, a fost expropriat de autoritățile statului comunist român. Mama scriitoarei, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei. În romanul ei Atemschaukel (Leagănul respirației), publicat la München în anul 2009, Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică. Acest roman, care prin „Fundația Robert Bosch” a fost nominalizat pentru Deutscher Buchpreis (Premiul german al cărții), a ajuns la 16 septembrie în finala celor șase.
Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limbă și literatură română la Universitatea din Timișoara, în perioada 1973–1976.


Traducerea este unul dintre lucrurile cele mai grele atunci când este vorba despre textele Hertei Muller. Iar „Patria mea era un sâmbure de măr” te lasă să îți faci o idee de unde vine această dificultate. „Comparațiile prindeau viață, cuvinte românești migrau în cuvintele mele nemțești. În română există cuvintele «cer» și «cerere» – așadar, o cerere românească e o petiție adresată cerului și, prin urmare, degeaba o faci. Mereu îmi veneau în minte asemenea gânduri. Cu cât păreau mai ireale, cu atât prindeau mai exact realitatea“, scrie Muller și revine de mai multe ori la această relație notând câteva dintre cele mai organice raportări la limba română pe care le poți citi azi. „Româna se amestecă mereu în ceea ce scriu”, spune ea la un moment dat despre limba pe care a descris-o ca „voluptuoasă, obraznică și tulburător de frumoasă“.
Scriitoarea germană de origine română Herta Muller a primit în 2009 premiul Nobel pentru Literatură în cadrul unei ceremonii care s-a încheiat în jurul orei 19:00, la Stockholm, conform site-ului www.nobelprize.org. Scriitoarea a primit o diplomă, o medalie și un cec în valoare de 10 milioane de coroane suedeze (aproximativ 980.000 de euro).
Comitetul Nobel a decis în luna octombrie să-i acorde premiul pentru literatură pe 2009 scriitoarei germane născute în România Herta Muller, “pentru concentrația poeziei și franchețea prozei cu care descrie viața celor dezrădăcinați”.


Felul în care se farda și își alegea hainele cele mai bune de câte ori era chemată la discuții îl consideră drept modul de a arăta anchetatorilor că nu s-a abandonat, chiar dacă în geantă avea periuța de dinți și „prosopelul“, în caz că va fi arestată. „Până azi, frumusețea are pentru mine ceva subit, ceva ce nici n-ar exista dacă n-ai prins momentul propice. Nu știu cum să spun – nu cunosc o estetică venită din preexistent, ci doar una venită din nevoia din afară și dinăuntru. De aceea mi-e așa de greu să vorbesc despre artă. Urâtul n-avea nevoie de mine ca să fie urât, era deja întronat, puternic, irevocabil. Frumosul însă avea nevoie de mine ca să fie frumos. Frumosul îl cărai în tine ca individ. Exista în tine, ambulant și năucit. Era sprinten și pe fugă, căci frica, îmi zic, nu-i nicicând înceată. Frumuseții îi era totdeauna nițel frică și-ți accelera pulsul. Frumusețea în propoziție, și ea“.
Nu există scenă în ceea ce își amintește Herta Muller din diferite momente ale vieții sale unde să nu poată să fie identificat modul în care senzațiile și întâlnirile sale trec în limbaj. În aceeași măsură în care acest lucru a fost un adăpost în care amețelilor programate prin interogatorii și șicanări ale securității putea să le răspundă un dialog cu florile văzute pe drum, de exemplu, aici are loc și despărțirea de ceea ce numește „o patrie abstractă, o carte ilustrată cu porți din lemn sculptat, cu frontoanele caselor ornamentate, cu muzică de fanfară și dansuri populare“. Era patria pe care o păzeau cei care evitau să realizeze că totul se întâmpla într-o dictatură. Acuzată că „urăște seminția șvăbească“, de Asociația Șvabilor Bănățeni, scriitoarea avea să descopere la CNSAS că organizația de la Munchen era infiltrată de informatori ai securității.
Dar și mai puternică decât amănuntele biografice este senzația persistentă pe fiecare pagină a volumului „Patria mea era un sâmbure de măr“ că întâmplările capătă importanță abia atunci când sunt proiectate în sistemul de oglinzi și ecouri pe care Muller îl caută în chipurile celor din jurul său, prieteni sau dușmani, fiecare cu propriile sale mărci lingvistice.


Începând cu anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Acest fapt a adus-o în atenția Securității. În alocuțiunea rostită la Stockholm, pe 10 decembrie 2009, Herta Müller i-a omagiat pe prietenii ei din Aktionsgruppe: „Din fericire am întâlnit în oraș [la Timișoara] o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire.”
După 1977 Müller a făcut parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.
Un grup de zece tineri poeți au debutat cu versuri în antologia de poeme tradusă în 1982 în limba română, „Vînt potrivit pînă la tare”, grup din care făcea parte Herta Müller alături de colegii săi Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok etc. Ca urmare a refuzului ei de a colabora cu Securitatea, Müller a fost concediată și expediată pentru reeducare într-un „mediu muncitoresc sănătos”, la întreprinderea „Tehnometal”, unde a lucrat ca traducătoare. Ulterior și-a câștigat traiul lucrând în calitate de profesoară suplinitoare în diferite școli, între altele în Liceul Nikolaus Lenau din Timișoara și la câteva grădinițe, precum și acordând ore particulare de germană. Biografia ei este prezentată în volumul „Regele se înclină și ucide”.
Volumul de debut, „Niederungen” – „Ținuturile joase”, a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura care i-a „defrișat” simțitor manuscrisul, volumul fiind totodată premiat de Uniunea Tineretului Comunist la secțiunea “lucrări în limbile naționalităților conlocuitoare” Peste doi ani cartea a fost publicată și în Republica Federală Germania, exact așa cum fusese scrisă de autoare. Reacția autorităților din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice.
Ca membru al cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, Franz Thomas Schleich a raportat Securității că prima carte scrisă de Müller, „Niederungen” („Depresiuni”), conține „orientări anti-statale”. Concret, într-o notă datată 16 martie 1982, „Voicu” scria: „Critică, și iar critică, o critică atât de destructivă, încât te întrebi, ce rost au aceste texte?!” Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.) al lui Müller.
Începând cu 1984 i s-au permis trei vizite în Germania Federală, din care se reîntoarce în România.
Ca urmare a interdicției de a publica, Müller a emigrat în 1987 în Republica Federală Germania, împreună cu soțul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner. În prima jumătate a anului 1989 a fost afectată de moartea lui Roland Kirsch, de asemenea un apropiat al Aktionsgruppe Banat, găsit spânzurat pe 3 mai 1989 în locuința sa din Timișoara.
Din 1995 este membră a Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung (Academia Germană pentru Limbă și Poezie).
În anul 1999 Müller a fost propusă de guvernul german pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
În anul 2008 Müller a fost propusă pentru a doua oară, din partea Germaniei, pentru acest premiu.
După ce a fost nominalizată pentru a treia oară, pe 8 octombrie 2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură 2009, pentru „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților”, fiind a douăsprezecea femeie care primește acest premiu. Valoarea premiului este de 10.000.000 coroane suedeze, ceea ce corespunde cu 972.000 Euro. În realitate un asemenea premiu nu poate fi însă cuantificat, el aducând posesorului o valoare uriașă, un capital și o autoritate simbolică. Ceremonia de înmânare a premiului a avut loc pe 10 decembrie 2009 la Stockholm. Odată cu primirea prestigioasei distincții, Műller intră în rândul celor mai mari scriitori de limbă germană, alături de Thomas Mann, Herman Hesse, Heinrich Böll, Günter Grass sau Elfriede Jelinek, toți laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.
Ca o premoniție, într-un interviu publicat în „Observator cultural” la 27 septembrie 2007, Stefan Sienerth declara: „… cred că dacă Herta Müller ia mâine Premiul Nobel, literatura română și dicționarele de literatură română o vor accepta subit.”
În ziarul „Frankfurter Rundschau” din 17 iulie 2008, adresându-se lui Horia-Roman Patapievici, Müller a protestat împotriva invitării foștilor colaboratori ai Securității Sorin Antohi și Andrei Corbea Hoișie de către Institutul Cultural Român la Berlin la conferința organizată la 19 – 25 iulie 2008. Într-un articol publicat în revista „Die Zeit”, ediția din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este încă în serviciu) a descris mașinațiile la care a fost și la care mai este supusă până în prezent de către lucrători ai serviciilor secrete românești.


Surse:
cotidianul.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nineteen + 13 =

86 + = 93

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect – interregional sau inter-regional, nonvaloare sau non-valoare, …
Corespondenta la redactie