Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

De curaj avem nevoie în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut: curajul de a demola, curajul de a construi, curajul în faţa urii, curajul în faţa iubirii, curajul de a merge înainte, curajul de a privi înapoi.

De curaj avem nevoie în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut: curajul de a demola, curajul de a construi, curajul în faţa urii, curajul în faţa iubirii, curajul de a merge înainte, curajul de a privi înapoi.

Linguşitorul este cel ce spune, fără să le gândească, lucruri pe care cel linguşit le gândeşte, fără să le spună.

Viaţa îmi promitea puţin şi nu-mi oferea nimic.

Pentru a fi suportabilă, viaţa trebuie trăită din plin.

Doar omul care a renunţat la orice rasplată şi lucrează pentru ceea ce e sortit pieririi, ştiind că totul va pieri, acela e singurul om vrednic, cu adevărat vrednic de a locui împăcat în acest univers.

Până acum o jumătate de secol, se credea că stelele ar fi împrăştiate ici şi colo în spaţiu (…). Găsim în spaţiu, chiar dacă ar fi mărginit, cum vrea Einstein, dar nu mai puţin nelimitat în practică, naţiuni sau popoare de stele. (…) Aceste societăţi, ca şi cele omeneşti, sunt compuse din familii: sistemele solare. (…)

O altă analogie admirabilă între aştri şi oameni este existenţa perechilor. Cea mai mare parte din fiinţele omeneşti trăiesc în perechi – soţ şi soţie, prieteni nedespărţiţi, amanţi – şi cea mai mare parte din stele sunt, cum zic astronomii, “duble”; adică ele apar ca doi aştri de mărime aproape egală, care se învârtesc împreună în jurul aceluiaşi centru de gravitate. (…) 

Mai sunt şi alte asemănări ciudate între lumea omenească şi lumea astrală. Atât printre noi, cât şi printre stele, numărul morţilor întrece pe cel al celor vii.

Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi.

Adevărata nobleţe a omului, eroismul său cel mai mare constă în a şti să trăiască până atunci când toate temeiurile vieţii sunt distruse în el, până şi atunci când vălurile şi cârjele care fac posibilă viaţa tuturor au fost aruncate la o parte.

Omul disperat găseşte în însuşi adâncul disperării sale noua temelie pe care se va ridica deasupra văii plângerii: după orgia durerii, răsare din nou, din amara frământare, posibilitatea unei bucurii.

Mânia este ca focul: nu se poate stinge decât atunci când e scânteie. După aceea e târziu.

Unica realitate e prezentul, senzaţia. Fiecare să-şi trăiască prezentul său şi să dea dracului formulele şi credinţele. Trebuie să ne eliberăm de aceste cruste ale unor boli învechite: fiecare să se elibereze pe sine şi să creadă în sine şi în clipa care trece, a cărei frumuseţe stă tocmai în faptul că e trecătoare.

Moneda, care a făcut să moară atâtea corpuri, face să moară în fiecare zi mii de suflete.

Dintre toate lucrurile murdare pe care le-a fabricat omul pentru a murdări pământul şi a se murdări pe sine, moneda e poate cea mai murdară.

Pentru a trăi, fiecare om are nevoie de credinţa că nu e cu totul inutil.

După treizeci de ani se vede, într-adevăr, cât valorezi, pentru că apar cei mai tineri decât tine.

Vreau să fiu învinuit şi defăimat, pentru ca să mă pot înălţa unde ştiu eu…

Câte vieţi sunt într-o viaţă, câţi oameni într-un om.

Nu există înălţimi prea mari, ci numai aripi prea scurte.

Există o categorie specială de oameni: cei care au dorinţa de a iubi, dar nu au capacitatea de a iubi.

Giovanni Papini

A fost jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier italian. A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. În 1899 devine institutor, predă câtva timp și exercită și profesiunea de bibliotecar. Din fragedă tinerețe se angajează într-o frenetică activitate de scriitor, publicist și animator cultural și devine cu timpul un erudit autodidact. A debutat ca scriitor cu un ciclu de „povestiri metafizice” și a continuat să publice fără întrerupere vreme de aproape jumătate de secol, genurile sale predilecte fiind eseul și romanul. Dintre lucrările sale au mai fost traduse în limba română Amurgul filosofilor (1907), Un om sfîrșit (1912; Polirom, 2008, 2011), Martorii Patimilor (1938), Chipuri de oameni (1941) și Viață lui Iisus (1921).
Giovanni Papini s-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. În 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, înființează o asociație de “liberi cugetători” (spiriti liberi), cu tendințe anarhice și idealiste. În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute “Il Leonardo”, cu puncte de referință în filosofia lui Friedrich Nietzsche și antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În același timp, lucrează ca redactor al revistei “Il Regno”, condusă de Enrico Corradini, publicație de netă orientare naționalistă. Debutează ca scriitor cu un ciclu de “povestiri metafizice”, printre care “Il tragico quotidiano” (1903) și “Il pilota cieco” (1907). În 1906 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, “Il crepusculo dei filosofi” (Amurgul filosofilor), în care combate virulent sistemele de gândire a șase din cei mai importanți filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche); într-un capitol final, constată moartea filosofiei (Licenzio la filosofia) în numele unui iraționalism vitalistic. În această epocă se căsătorește cu Giacinta Giovagnoli.
În anul 1911 dă publicității, împreună cu Giovanni Amendola, revista “L’Anima”, care va apare până în 1913, când îi ia locul revista “Lacerba”, editată împreună cu Ardengo Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin. Papini se va distanța mai târziu de această orientare în cartea L’esperienza futurista (1919). În Le memorie d’Iddio (1912) exprimă cu violență protestul său anti-religios și nihilist, în timp ce în Le Stroncature face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) și polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce. În același timp, scrie și opere în spirit tradițional, proză poetică, Cento pagine di poesia (1915), sau versuri, Opera prima (1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică Un uomo finito (1913).
După ani de profunde căutări spirituale, Giovanni Papini anunță, în anul 1921, convertirea sa religioasă la catolicism și publică Storia di Cristo, care se bucură de un imens succes editorial, fiind tradusă în mai multe limbi. Continuă să scrie cu prolificitate neobișnuită, în special texte apologetice religioase, nu totdeauna în concordanță cu dogmele oficiale ale bisericii catolice, din care cauză suscită adesea polemici pasionate: Dizionario dell’omo salvatico (1923, în colaborare cu Domenico Giuliotti), Pane e vino (1926, versuri), Sant’Agostino (1929). În această perioadă scrie și cunoscuta satiră Gog (1931) și o reconsiderare apologetică a lui Dante Alighieri, Dante vivo (1933).
Papini aderă la mișcarea fascistă și devine un fel de scriitor oficial al regimului. În anul 1935 obține “per chiara fama” catedra de literatură italiană la Universitatea din Bologna. Publică primul volum din Storia della letteratura italiana (1937), pe care îl dedică lui Mussolini (“Al Duce, amico della poesia e dei poeti”). În același an este numit “academician al Italiei” (“Accademico d’Italia”) și devine director al Institutului de studii asupra renașterii și al revistei La Rinascita. Odată cu prăbușirea regimului fascist, în anul 1943, Papini se refugiază în mănăstirea franciscană din Verna.

În primii ani după război i-a fost reproșată colaborarea cu fascismul, în special din partea generației tinere de scriitori. Susținut de catolicii tradiționaliști, continuă să publice o serie de opere ca Lettere agli uomini di Celestino VI (1946), Vita di Michelangelo (1949), Il libro nero (1951), Il diavolo (1953), La spia del mondo (1955). Colaborează cu regularitate la ziarul “Corriere della Sera”, cu articole care vor fi publicate postum (1971) într-o culegere intitulată Schegge. Suferind, aproape orb, Giovanni Papini moare la Florența, în 8 iulie 1956. Unele opere rămase neterminate sau în stare de proiect vor fi publicate ca atare după moartea sa: Giudizio universale (1957), La felicità dell’infelice (1956), La seconda nascita (1958), Diario (1962), Rapporto sugli uomini (1977).
Giovanni Papini a fost, în primul rând, un activist cultural multilateral, cu mari oscilații morale, pe bună dreptate controversat, nu numai de adversarii săi, care l-au acuzat de diletantism intelectual. Din punct de vedere literar, impresionează stilul său vehement, incisiv, bogat în imagini, sarcastic și paradoxal, adesea prolix și pompos. Nu poate fi ignorată mania de grandoare și dorința irezistibilă de a surprinde pe cititor, de multe ori în conflict cu obiectivitatea, cu riscul de a nu fi luat în serios. Oscilând între filosofie, istorie, istorie literară, beletristică și erudiție religioasă, Giovanni Papini s-a manifestat mereu ca un spirit agitat, nemulțumit, acaparat de veșnice căutări.

Sfaturi de la Giovanni Papini pentru milionari:

  • Investește în modă
  • Cumpără o republică și fii rege incognito
  • Amenajează o pădure virgină în mijlocul orașului
  • Bălăcește-te în aur
  • Ocupă-te de colecții deosebite
  • Aranjează o alee a zeilor, pentru o trecere amănunțită în revistă a tuturor religiilor
  • Implică-te în educație
  • Creează o fabrică de poezie, „această specie de opiu verbal, de care mulți oameni nu reușesc să se lipsească”
  • Fii puțin sărac


Surse:
ro.wikipedia.org
hyperliteratura.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 
 
 
 
 

 

 

 

 

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

Corespondenta la redactie