Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Dostoievski înainte de Dostoievski. Corespondența de tinerețe

Un adevărat eveniment editorial trebuie socotită apariția, la Editura Polirom, a primului volum, masiv, de peste 600 de pagini, a scrisorilor lui F.M. Dostoievski, din intervalul 1837-1859. Îngrijirea ediției, traducerea, notele și studiul introductiv îi aparțin universitarului ieșean Leonte Ivanov, specialist reputat, căruia, pe lîngă excelente studii despre imaginea rusului în literatura română, Nicolae Milescu, Antioh Cantemir îi datorăm și o antologie de scrieri filozofice dedicate episodului Marelui Inchizitor, traduceri din nuvelele lui Tolstoi, din Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, din corespon­dența Mariei și a lui Antioh Cantemir ori din cea a lui Aksakov, cu informații foarte interesante despre Basarabia secolului al XIX-lea. De altfel, el provine dintr-o ilustră școală de slaviști, cea de la Iași, care se poate reprezenta prin nume de reputație în domeniu, precum Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu, Emil Iordache, Marina Vraciu.

Manuscrisele dostoievskiene traversează România

Prezenta ediție este una științifică, avînd o prefață erudită și un aparat de note care nu lasă cititorul neorientat în vasta lume a Rusiei veacului al XIX-lea. Aflăm, mai întîi, saga manuscriselor marelui scriitor, dintre care îndeamnă la visare și poate hrăni un adevărat roman à la Umberto Eco manuscrisul-ciornă al Fraților Karamazov (evaluat la cîteva milioane de ruble de aur, dispărut în timpul revoluției bolșevice din 1917, despre care mai apar, cînd și cînd, vagi informații, ba în 1920, în Caucaz și Crimeea, ba în Constantinopol, ajuns apoi, după unele speculații, în posesia scriitorului Stefan Zweig, mare colecționar, care mai deține și două capitole din Crimă și pedeapsă). Acesta conținea nu doar „adnotările scriitorului pe marginea unor scene, a unor idei sau a unor eroi“, pasaje abandonate în versiunea tipărită, ci și „date privind continuarea poveștii Karamazovilor“.

Leonte Ivanov realizează cel mai amplu studiu de la noi despre soarta acestor manuscrise, adunînd la un loc o mare cantitate de date de­spre manuscrisele vîndute, despre cele distruse, sau pierdute. Un alt aspect extrem de incitant al prefeței sale se referă la posibile legături între opera marelui rus și spațiul românesc. Nu e vorba despre influența prozei sale asupra literaturii noastre (perspectivă care l-a interesat pe Dinu Pillat), ci de cîteva, puține, prezențe românești în viața și scrisul lui Dostoievski. Una dintre cărțile de căpătîi ale autorului Demonilor, consultată, după toate aparențele, încă din Siberia, a fost Povestea despre peregrinarea și călătoria prin Rusia, Moldova, Turcia și Pămîntul Sfînt a călugărului Partenie, tuns în monahism la Sfîntul Munte Athos, care îl va însoți pe scriitor în toate călătoriile sale în Europa și, mai ales, îi va influența fundamental romanele. Scriitorul a avut un proiect pe care îl numește cînd Ateistul, cînd Viața Marelui păcătos, iar unul dintre personaje ar fi trebuit să fie acest Partenie. Nefinalizat, acest proiect se va scurge apoi în marile romane; secvențe din viața lui Partenie vor trece în Frații Karamazov. În coresponden­ța lui, Dostoievski se referă nu o dată la această scriere, pe care o aprecia în primul rînd pentru „naivitatea mișcătoare“ a stilului, pentru firescul limbii. Ei bine, acest Partenie, ne spune Leonte Ivanov, se născuse la Iași, pe 14 noiembrie 1806, și soarta lui fusese legată de cea a comunității de staroveri refugiate în această zonă. (Leonte Ivanov este cel mai în măsură să ducă mai departe acest studiu, întrucît el a tradus, în 2014, prima parte, referitoare la Schisma în Biserica rusă, dintr-o amplă lucrare a lui F.E. Melnikov, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, și a publicat, în 2015, un prim volum intitulat Rușii lipoveni în studii și documente.) Prezența staroverilor în Ţările Române, în special în Moldova, leagă mai mult decît am crede cultura noastră de cea rusească din secolul al XIX-lea. E și acesta un studiu care rămîne de scris.

Să revin însă la Dostoievski. Nora lui, Ekaterina Petrovna, trăiește în Crimeea ocupată în 1941 de trupele germano-române. Retrăgîndu-se din cauza războiului, ajunge, împreună cu sora ei, să trăiască o vreme la Galați, de unde pleacă, prin Iași, spre Polonia. Acolo li se fură bagajele, în care se aflau unele documente ale familiei Dostoievski, precum caietele de însemnări ale Annei Grigorievna, a doua soție a scriitorului. Dar, cel mai important, Anna Petrovna, sora nurorii lui Dostoievski, notează că în seiful furat se aflau manuscrise prețioase, printre care și cel al Fraților Karamazov: „o adevărată bogăție, și toate au încăput pe mîinile bolșevicilor“. Prin urmare, toate aceste documente prețioase au străbătut România în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pentru a dispărea, fără urmă pînă azi, în urma unui jaf petrecut în Polonia.

Începuturile unui scriitor foarte sărac

Primele scrisori datează din perioda de pregătire pentru școala militară și îi sînt adresate, într-un stil extrem de protocolar, tatălui autoritar. Cele mai semnificative din această perioadă sînt însă cele destinate fratelui, M.M. Dostoievski, pentru că aici asistăm la nașterea pasiunii pentru literatură a adolescentului Feodor. La 17 ani, citește aproape integral Balzac și freamătă de entuziasm: „Balzac e uriaș! Caracterele sale sînt opera minții întregii lumi. Nu spiritul veacului, ci milenii întregi au pregătit prin lupta lor un asemenea deznodămînt în sufletul omului“. (Verdict care i s-ar potrivi perfect lui însuși.) Urmează Faust de Goethe, Cromwell și Hernani de Victor Hugo. Îi știe foarte bine pe clasicii francezi, Racine, Corneille, despre care are observații precise și subtile, îl citește fervent pe Schiller („l-am învățat pe dinafară pe Schiller“), dar și pe Homer sau pe Seneca. Marea sa pasiune este însă Shakespeare, citit, cel mai probabil, în germană (alături de Biblie, Shakespeare va constitui lectura sa predilectă și după ispășirea celor patru ani de ocnă).

Interesant e că celălalt uriaș rus, Tolstoi, e drept că într-un eseu dogmatic de senectute, Ce este arta?, vorbea despre meritele inexistente și despre răul și neadevărul din piesele marelui Will. În fine, tînărul Dostoievski se inflamează pe teme literare și îi ține fratelui său adevărate lecții. Este atacat, încă de pe acum, de morbul literaturii și se visează scriitor. Începe să scrie și, bun cunoscător al clasicilor, nu ezită să spere că va ajunge ca ei; mereu dator, mereu împrumutînd de pe unde putea bani ca să acopere datorii mai vechi, începe să își prețuiască scrisul în bani. Speranțe și încredere are că va ajunge cîndva la liman, pentru că „Gogol primește și acum pentru o coală de tipar 1.000 de ruble de argint, iar Pușkin, cum știi tu însuți, vindea orice vers pe un cernoveț. De aceea, gloria lor, înseosebi a lui Gogol, a fost cumpărată prin ani de sărăcie și foame“. Glorie înseamnă bani; este foarte interesant cum Dostoievski și-a măsurat mereu scrisul sau mai bine zis calitatea, valoarea acestuia în bani.

Începe să publice în revistele vremii; banii vin cu țîrîita, dar capătă, treptat, un nume. Romanul Oameni sărmani îl face cunoscut. Scrie și prima versiune a nuvelei Dublul și are momente cînd nu îi ies socotelile cu îndărătnicul personaj Goliadkin: „Un ticălos, un ticălos fără pereche! Înainte de jumătatea lui noiembrie, nu e nicidecum de acord să-și încheie cariera. În momentul de față, a avut o explicație cu Excelența Sa și, poftim (de ce nu, la o adică), e gata să-și dea demisia. Iar pe mine, creatorul lui, mă pune într-o situație absolut nepotrivită“.

Aburii gloriei

Cu cîteva texte publicate, tînărul Dostoievski devine cunoscut. Începe chiar să aibă succes și, curios, acest succes i se cam urcă la cap. Cunoaște viața literară, culege destule aprecieri și se arată chiar îmbătat de propria glorie precoce: „Pretutindeni, un respect extraordinar, o curiozitate cumplită în ce mă privește“; sau: „Toți mă privesc ca pe un miracol. Nici nu apuc să deschid gura, că se și repetă prin toate colțurile că Dostoievski a spus cutare și cutare, că Dostoievski vrea să facă cutare și cutare. Belinski mă iubește la nebunie. Zilele acestea, s-a întors de la Paris poetul Turgheniev (probabil ai auzit) și de prima dată s-a atașat de mine cu un asemenea devotament, cu o asemenea prietenie, încît Belinski o explică prin aceea că Turgheniev s-a îndrăgostit de mine!“.  În plus, e conștient de valoarea cărților sale și nu ezită să o afirme: „Goliadkin e de 10 ori peste Oameni sărmani. Ai noștri spun că, după Suflete moarte, în Rusia n-a mai apărut nimic asemănător, că este o operă genială…“.

Tînărul scriitor are 24 de ani și totul pare a i se așterne înainte. Are succes, îi plac mondenitățile și are, mai ales, o uriașă încredere în propriile posibilități. În pofida problemelor financiare, a „robiei literare“ de care speră să scape, tot arvunindu-și textele înainte să le scrie și redactînd precipitat altele la comandă, Dostoievski este bine înfipt în viața culturală rusească. S-a pus pe un drum de la care nimic nu pare să îl abată.

Experiența ocnei. Nașterea marelui scriitor

Numai că nici nu apucă să se lase bine narcotizat de aburii succesului, că vine șocul, cezura vieții sale: în iunie 1849, este judecat pentru implicarea într-un cerc de utopiști socialiști și condamnat la moarte. Sentința se schimbă prin decizia țarului, dar condamnații trec printr‑un simulacru de execuție: vreme de 45 de minute, cît li se citește sentința, stau îmbrăcați în cămășile morții (nici o metaforă aici!) la minus 21 de grade și au conștiința că sînt ultimele lor clipe: li se anunță comutarea sentinței în muncă silnică abia în momentul în care sînt duși către eșafod, în ropotul tobelor. Ex­traordinară este scrisoarea către fratele său din 22 decembrie 1849, la cîteva ceasuri de la încheierea sadicei mascarade. Deși cu nervii întinși la maximum (experiența i-a întețit crizele de epilepsie de care va suferi toată viața), smuls dintr-o carieră care părea promițătoare, scriitorul pare a păstra rezerve de încredere: „Frate! Nu mi-am pierdut curajul și nu m-am prăbușit sufletește. Viața e viață peste tot. Se află înlăuntrul nostru și nu în exterior. Alături de mine vor fi oameni și a fi om între oameni și a rămîne astfel pentru totdeauna, indiferent ce nefericiri se vor abate, a nu-ți pierde curajul și a nu te prăbuși, iată în ce constă viața, în ce constă scopul ei“. Sînt cuvinte tensionate, scrise sub emoția proximității morții. Privește cu încredere viitorul sumbru și cea mai mare nenorocire i se pare posibilitatea de a nu mai pute scrie: „Da, în caz că nu voi putea să scriu, voi muri. Mai bine cincisprezece ani de temniță, dar cu pana în mînă“. În fine, afirmațiile lui sînt defintive, dar și pline de încedere: „Viața e un dar; viața înseamnă fericire, fiecare clipă putea să fie un secol de fericire. Voi renaște spre mai bine“.

Următoarea scrisoare păstrată datează din 30 ianuarie/22 februarie 1858. Dostoievski a ieșit din ocnă și este exilat la Omsk, unde e obligat să lucreze ca soldat. Nu prea a apucat să scrie în Siberia. Îi relatează fratelui, de la care nu a primit nici un semn, experiențele cumplite, dar și umanizatoare prin care a trecut. Și, mai ales, îi cere cărți. Cărți peste cărți, cu o foame explicabilă. A descoperit între timp Biblia și asta l-a schimbat. Are încredere în ceea ce avea să devină scrisul său, simte că experiența ocnei l-a tranformat: „…iar eu acum n-o să mai scriu prostii. Vei auzi de mine“. Ușor-ușor își recapătă drepturile, în primul rînd pe cel de a publica. Se interesează de viața literară, îi citește pe tinerii scriitori. Despre Tolstoi, ale cărui prime romane le apreciază, scrie sec: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult“. Trăiește la limită, are mereu datorii, se însoară dintr-un soi de milă și respect, scrie prudent, o carte pentru copii și un roman comic. Anunță că a înceut să facă niște însemnări despre anii de ocnă (viitorul roman Amintiri din casa morților). În orice caz, e plin de încredere în posibiltățile sale, știe ce zace în el și e sigur că nu are cum să rateze. În fine, în 1859, capătă dezlegarea de a reveni în Sankt Petersburg și se reintegrează în viața literară.

Aici se oprește acest prim volum al Scrisorilor lui Dostoievski, cuprinzînd perioada devenirii marelui scriitor. Leonte Ivanov are grijă să deslușească, în notele și comentariile dense, nu doar aspecte privitoare la corespondenții lui Dostoievski, la mediul cultural și politic al epocii, ci și la modul în care diferite evenimente și persoane intră apoi în opera scriitorului. Și pe bună dreptate: aparținînd unui uriaș scriitor, orice rînd va fi citit ca refracție a operei sale. Cînd discutăm despre unul dintre cei cîțiva scriitori-profeți care definesc umanitatea într-o manieră liminală, este imposibil ca biografia lui să nu capete aspectele unei hagiografii în care orice element devine semnificativ.

Traducerea realizată de Leonte Ivanov reprezintă un eveniment editorial și merită tratată ca atare.

observatorulcultural.ro

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

2 octombrie 2019

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

Laura Suzeanu Primarul Petrică Țone este în continuare generos cu echipa de fotbal din spatele Asociației Club Sportiv Municipal Oltenița. Este generos, dar pe banii oltenițenilor, în timp ce profesorii care se mai încumetă să organizeze activități școlare, caută surse externe pentru premii și diplome. Deși jucătorii provin din alte zone, altele decât Oltenița, din bugetul local vor pleca din nou 150.

Corespondenta la redactie