Este aşa de plăcut să-ţi poţi spune că ai purtat noroc cuiva!

Publicat 2 iunie 2015

Este aşa de plăcut să-ţi poţi spune că ai purtat noroc cuiva!

Da! Credinţa m-a salvat…

Mi-e groază de tirania orelor.

Un cântec lipsit de melodia lui poate rămâne frumos poem.

Încep să mă tem când devin conştientă de ceea ce fac în timpul unui cântec, când ştiu că îl cânt, când calculez gesturile. Aceasta înseamnă că pe acel cântec îl “simt” mai puţin şi-l retrag o vreme din repertoriul meu.

Nu sunt impotriva farselor, nici contra loviturilor intepatoare.

Cred că plata dragostei sunt lacrimile amare.

Aş vrea să mă pot întoarce aici după moartea mea.

Şi într-o dimineaţă plină de soare a plecat, lăsându-mă în voia sorţii.

Desi sunt o fire vesela, n-am avut o tinerete placuta. Acum imi scot parleala.

Nu am nimic împotriva farselor, ci numai împotriva loviturilor înţepătoare, când sunt nedrepte.

Dacă Dumnezeu mi-a permis să câştig atât de mulţi bani, asta este pentru că ştie că îi dau pe toţi.

Atunci când flacăra iubirii se stinge, ori o aprinzi din nou, ori o laşi baltă. Iubirea nu se păstrează la gheaţă!

Edith Piaf

Reflectoarele se aprind. Lumina lor învăluie ca o aură trupul micuț, fragil, care abia se ghicește venind pe scenă. Fără bijuterii, fără machiaj de scenă, cu o rochie cenușie, înfinge cu forța picioarele în podea, își trece ușor mâinile prin părul tuns scurt, și începe să cânte. Despre iubire, tristețe, destine sfărâmate și iubiri pierdute, amintiri fierbinți și clipe reci. Vocea ei puternică dezvăluie ani de cântări pe stradă sau în cabarete elegante, dureri ale accidentelor, bolilor, drogurilor, sau alcoolului. Este incredibil câtă suferință poate încăpea în câteva file ale unei biografii celebre. Povestea cântăreței începe, la propriu, pe stradă, și se sfârșește cu un concert marcat de dureri atroce, dar și de strălucirea succesului pe marile scene ale lumii.
Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.
În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!

Edith Giovanna Gassion a venit pe lume pe 19 decembrie 1915, sub un felinar pe strada Belleville, într-unul dintre cele mai sărace cartiere pariziene. Doi polițiști sunt cei care ajută la aducerea pe lume a celei care va deveni simbol al cântecului francez. Părinții micutei Edith erau cumplit de săraci: tatăl, Louis Gassion, artist acrobat de stradă, iar mama, Anita Maillard, alcoolică, din când în când prostituată, mai rar, cântăreață prin cafenele sau la colțul străzii. Talentul muzical l-a moştenit de la mamă. Edith Piaf şi-a petrecut copilăria într-un bordel alături de bunica sa, după ce mama sa a abandonat-o. Adolescenţa i-a fost marcată de drame şi eşecuri, dar norocul i-a surâs după ce patronul unui club de noapte, i-a remarcat vocea incredibilă în timp ce Edith Piaf cânta la un colţ de stradă. Numită „Mica Privighetoare” de cel care a descoperit-o, Edith Piaf a cunoscut rapid celebritatea în Franţa. După încheierea celui de-al doilea război mondial, cântăreaţa a plecat în turneu în toată lumea. Edith Piaf a fost căsătorită de două ori, dar marea dragoste a vieţii ei a fost Marcel Cerdan, care a pierit într-un accident de avion. Nu numai muzica a atras-o pe „Mica privighetoare”, ci şi teatrul şi cinematografia. Ea a jucat în mai multe piese şi a apărut într-un film. Dar muzica este cea care i-a furat inima lui Edith Piaf.
În cultura franceză și europeană a secolului 20, șansonetista franceză ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției post-belice a democrațiilor europene. Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul “ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu “Mon légionnaire”. Dotată cu o voce capabilă de nuanțe infinite și plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune și neliniște care-i va caracteriza pe artiștii intelectuali de pe “rive gauche”, din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru “Le Bel indifférent”. Despărțită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește pentru compozitorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile “L’accordéoniste” și “Le disque usé”. În timpul ocupației germane are contacte cu mișcarea de Rezistență și entuziasmează publicul cu melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hôtel”, “Les histoires de coeur”. Totuși, după eliberare, i se reproșează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitația autorităților germane. În 1944, o dragoste furtunoasă se deslănțuie între Édith Piaf și un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand (care ulterior va avea propria sa carieră prestigioasă) împreună cu care apare în concerte. În 1946, scrie textul celebrei melodii “Je vois la vie en rose”, muzica de Louiguy (Louis Guglielmi), care va face încojurul lumii.
La sfârșitul anului 1947, Édith călătorește pentru prima dată la New York. Aici cunoaște pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, “le meilleur amant du monde”. De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf și o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câștigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primește știrea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan și-a pierdut viața. Pentru ea, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie – în amintirea acestei iubiri – textul pentru “L’hymne à l’amour” (muzica de Marguerite Monnot).
În anul 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoțită de un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franța, Eddie Constantine, noul său amant, și de un secretar particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreținut relații amoroase.
Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală “La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente, somnifere și stupefiante. Obține totuși succese artistice cu noi melodii, ca “Jézebel”, scrisă de Aznavour, sau “Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, cu care se stabilește într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârșitul vieții.

La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbușește epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucerește din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, “Non, je ne regrette rien”. Autori de talent se succed pentru a-i scrie și compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgostește din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătorește la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eșec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârșită. După o cură de convalescență în apropiere de Grasse, marea cântăreață încetează din viață în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeași zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul “Pére Lachaise” din Paris. Timp de două zile o mulțime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită “petite fille des rues”. Posteritatea i-a iertat viața sa nu tocmai exemplară, pentru a reține doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită “la môme Piaf”, a intrat în legendă încă din cursul vieții.
Edith Piaf n-a murit. Se odihnește doar puțin, revine mereu, în orice colț al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristețe și bucurii frânte. Ne cântă când vrem răgaz de câteva clipe în iubire sau dor.