Evit să privesc înapoi cu mânie. Prefer să am amintiri frumoase, nu regrete.
Evit să privesc înapoi cu mânie. Prefer să am amintiri frumoase, nu regrete.
Sunt o feministă convinsă. Cred că femeile pot face orice îşi pun în gând să facă.
Am ajuns la succes foarte repede. Poate prea repede ca să-mi dau seama de importanţa acestui fapt.
Tatăl meu avea un farmec aparte, un dar cu care ne câştiga încrederea. Era genul de om cu care multe persoane şi-ar dori să petreacă o seară.
M-am bucurat de un succes rapid. Poate prea rapid ca să-mi dau, liniştită, seama de ce mi se întâmplă.
Tatăl meu avea o viziune foarte simplă despre viaţă: nu primeşti ceva pentru nimic; totul trebuie câştigat, prin muncă, perseverenţă şi cinste.
Dragostea mea pentru flori mi-a deschis multe uşi. Mi-am făcut mulţi prieteni datorită pasiunii lor pentru flori, cât şi datorită vastelor lor cunoştinţe din acest domeniu.
Poveştile cu zâne sunt imaginare. Eu sunt o persoană reală. Eu exist. Dacă povestea vieţii mele, ca femeie, va fi spusă într-o zi, cel puţin oamenii vor descoperi o persoană reală, aşa cum sunt.
Domnul Hitchcock mi-a spus totul despre cinema. Era foarte mulţumit de faptul că am înţeles că scenele de crimă trebuie să fie la fel ca scenele de dragoste, iar cele de dragoste la fel ca scenele de crimă.
Cel mai greu mi-a fost să redevin o persoană normală, după ce-am fost actriţă de cinema atât de mult timp. Pentru mine, după ce-am trăit în New York şi Hollywood, o persoană normală era cineva care joacă în filme.
Deşi am interpretat multe roluri, n-am avut niciodată ocazia să joc într-un scenariu scris special pentru mine. Este păcat, pentru că acestea sunt singurele scenarii care-ţi dau posibilitatea să-ţi dezvălui adevărata personalitate.
Când Ava Gardner se urcă într-un taxi, şoferul o recunoaşte imediat, că e Ava Gardner. Se întâmplă la fel pentru Lana Turner sau Elizabeth Taylor, dar niciodată pentru mine; eu nu sunt niciodată Grace Kelly, ci doar cineva care arată ca Grace Kelly.
Dacă există un lucru care este străin pentru mine, este faptul de a face cumpărături de plăcere.
Pe de altă parte, cred că este corect să-i onorez pe toţi cei care crează lucruri frumoase pentru mine şi le dă astfel satisfacţie celor care mă văd purtându-le.
Grace Kelly
A avut un nume predestinat, căci frumuseţea aceasta americană avea să intre într-o monarhie europeană tocmai pentru a fi întruparea eleganţei. Un destin remarcabil, de vreme ce a avut o carieră încununată de Oscar și apoi o viaţă personală, transformată în carieră, în care a devenit prinţesă de-a binelea. A excelat în tot, am zice. Dar acesta e doar jumătate de adevăr…
La 33 de ani de la dispariţia ei fulgerătoare într-un accident de mașină, Grace Kelly e în continuare un simbol al graţiei feminine universale. Nimeni până la ea n-a mai trecut cu atâta naturaleţe graniţa glamourului hollywoodian spre sobrietatea monarhică, unind impecabil două lumi care până atunci doar flirtau. Dacă ar fi trăit, ar fi fost probabil mândră de alegerea nepotului său, Andrea Casiraghi, care pe 31 august 2013 și-a unit destinul cu cel al Tatianei Santo Domingo. Dar pe cât de mult i-a dat viaţa, tot atât i-a și cerut lui Grace, așa că inima ei n-ar mai fi rezistat până la 86 de ani…
Kelly n-a fost o Cenușăreasă modernă. Născută pe 12 noiembrie 1929, în Philadelphia, Pennsylvania, Grace Patricia Kelly a crescut în sânul unei familii care a învăţat-o ce înseamnă confortul, dar și ambiţia de a-ţi transforma visele în realitate. Tatăl ei, John Brendan Kelly, fusese triplu campion olimpic în echipa de caiac a Americii, devenit apoi, prin forţele proprii, milionar, graţie afacerii sale cu cărămizi, una dintre cele mai prospere de pe Coasta de Est. Mama ei, Margaret Katherine, era prima antrenoare a echipei feminine de atletism a Universităţii din Pennsylvania. Niște părinţi temerari, care-i transmiseseră genele succesului, dar nu neapărat și dragostea pentru actorie. Domnul Kelly credea că actorul e doar cu o treaptă mai sus decât un pierde-vară, asta deși avea doi fraţi care activau în domeniu: Walter era actor de vaudeville, iar George câștigase premiul Pulitzer ca autor de piese de teatru. Acesta din urmă avea s-o și ajute pe Grace să-și urmeze visul atunci când s-a înscris la American Academy of Dramatic Arts, din New York, unde a fost admisă datorită intervenţiei lui. Grace încălcase cuvântul tatălui, dornică de independenţă, o pornire care mai târziu avea să-i dăuneze. Cazată la Barbizon Hotel for Women, din Manhattan, unde domnii n-aveau voie să pună piciorul după ora 10 seara, și-a început studiile lucrând ca model, în paralel. Nu știm câtă nevoie avea de bani, căci tatăl ei o putea susţine lejer, dar cu siguranţă strâmba din nas la alegerea fiicei. Grace voia să se facă, însă, repede remarcată.
La 19 ani, îşi încearcă norocul pe Broadway, dar nu rezistă mult timp. Profesorul ei de mai târziu, care îi devine şi iubit în secret, Don Richardson avea să explice că Grace nu ar fi avut nicio şansă în teatru deoarece nu avea vocea suficient de puternică pentru scenă.
Kelly se va îndrepta aşadar către film. Şi asta exact la momentul oportun. Era în perioada de după al Doilea Război Mondial, când televiziunea şi industria cinematografică cunosc un boom imens. Primul film în care joacă la Hollywood, în 1951, după ce apăruse cu succes în câteva producţii de televiziune, se numeşte Fourteen Hours, unde îl are ca partener pe nimeni altul decât Gary Cooper. Acesta o apreciază şi o recomandă să joace alături de el şi în următoarea peliculă, High Noon, unde face un rol foarte bun. Filmele încep să curgă, iar în 1953 pleacă să turneze în Kenya alături de Clark Gable şi Ava Gardner în Mogambo. Peste ani, când a fost întrebată despre povestea ei de dragoste cu Gable, chiar avea să răspundă: „Ce poţi să faci când eşti singură în Africa într-un cort cu Clark Gable?“. Pentru această peliculă, Grace Kelly va fi nominalizată la Oscar, dar nu va lua decât Globul de Aur pentru rol secundar şi un contract pe şapte ani oferit de studiourile MGM. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt însă cele în regia lui Alfred Hitchcock, legendarul maestru al suspansului, omul care avea să-i devină prieten şi îndrumător: Rear Window, Dial M for Murder şi To Catch a Thief. Hitchcock considera că Grace Kelly întrunea toate calităţile femeii fatale: frumuseţe, stil şi sex-appeal elegant.
În 1954, Grace Kelly obţine un rol în The Country Girl, unde joacă rolul nevestei neglijate a unui alcoolic, interpretat de Bing Crosby. Pentru această prestaţie Grace obţine Oscarul pentru rol principal, învingând-o pe marea competitoare Judy Garland şi al ei rol din A Star is Born. Concurenţa dintre cele două a fost atât de acerbă, încât în noaptea Oscarurilor televiziunea NBC a deplasat camere de filmat la spitalul unde Judy era internată deoarece tocmai născuse, pentru ca, în cazul în care va câştiga Oscarul, să poată ţine de acolo în direct speech-ul de mulţumire. Numai că nu a fost cazul. Când s-a anunţat câştigătoarea, cameramanii au plecat discret fără să-i spună niciun cuvânt lui Judy Garland…„Nu mi-a plăcut că Grace s-a demachiat şi mi-a furat Oscarul”, a comentat Garland despre prestaţia de Oscar a lui Grace Kelly. Într-adevăr, Grace era cameleonică. Avea această capacitate de a afişa o figură angelică, dar cu un zâmbet sexy, cuceritor. Şi apoi, ştia să transmită ceea ce-şi doreau cel mai mult bărbaţii: nevoia de protecţie, păstrând pentru intimidare doza de senzualitate. Trebuie doar să revezi filmele ei renumite pentru a observa cum Hitchcock reuşeşte să profite de toate atuurile ei şi să-şi pună în aplicare toare scenariile perverse. În Rear Window, ţinutele pe care le poartă eroina principală, îndrăgostită în secret de reporterul imobilizat în scaun cu rotile, spun tot: rochii pe gât sau cu decolteu en coeur, cămaşă, coc, colier de perle.
Chiar dacă în acea perioadă nu se permitea să se vorbească în presă despre femei fatale, iubiţii lui Grace, de la designerul Oleg Cassini, care ar fi dorit-o de soţie, la Willian Holden şi Ray Milland, care erau gata să-şi lase nevestele şi copiii pentru ea, nemaivorbind de Bing Crosby, exasperat de refuzurile ei, sau de Aga Khan, care o acoperea cu diamante, toţi i-au recunoscut public şarmul irezistibil. Grace Kelly avea temperamentul pasional al tatălui ei, care înşira amantele, dar şi rigoarea mamei sale, care îşi creştea copiii cu severitate şi închidea ochii la derapajele soţului. Cu o sexualitatea ascunsă sub twin-set-urile de caşmir şi blănurile semnate Edith Head, marele designer de la studiourile Paramount, toată viaţa Grace va încerca să-i demonstreze tatălui ei că este valoroasă, mai ales că fostul mare sportiv nu o aprecia foarte mult pe Grace, pentru că nu era înclinată către competiţie. Abia când s-a căsătorit, Grace a reuşit în sfârşit „să-l învingă”, pentru că, aşa cum spune prinţesa, totul în capul tatălui ei era o competiţie, până şi dragostea. În doar câţiva ani, domnişoara din înalta societate reuşea să-şi vadă visul împlinit. Devenise o stea la Hollywood, iar viaţa ei se schimbase complet.
Actriţa a condus delegaţia Statelor Unite la Festivalul de film de la Cannes, în aprilie 1955. Acolo a fost invitată să participe la o sesiune foto la Palatul din Monaco cu prinţul Rainier III. Când l-a cunoscut pe prinţ, frumoasa actriţă avea deja o relaţie cu actorul francez, Jean- Pierre Aumont. Coincidenţă sau nu, la întoarcerea în America, Grace Kelly va juca rolul de prinţesă în filmul “The Swan” alături de Alec Guinness şi Louis Jourdan. În decembrie 1955, Rainier vine în America, cu o delegaţie oficială şi se zvonea că el îşi caută o soţie. Tratatul cu Franţa din anul 1918 îl presa pe prinţ să se însoare, în lipsa unui moştenitor la tronul statului Monaco, acesta intrând sub autoritate franceză. Exact la acel moment, prinţul îşi căuta o soţie deoarece, dacă nu ar fi avut un moştenitor, Monaco devenea parte a Franţei. Grace întruchipa exact ce-şi dorea prinţul, care o descria utopic pe viitoarea sa parteneră ca fiind „cu părul lung, arămiu, zburând în soare, ochi albaştri sau violet cu irizări aurii”. Prinţesa lui apăruse…
Rainier a cerut-o de soţie după doar trei zile, Grace a acceptat, iar familia a început pregătiri furibunde pentru ca “Nunta Secolului” să aibă loc. Ceremonia civilă a avut loc în camera tronurilor din palatul Monaco pe 18 aprilie 1956 şi a fost difuzată în toată Europa. Rochia lui Grace Kelly a fost creată de Helen Rose care a câştigat numeroase premii pentru MGM şi a costat 7200 de dolari (record, la vremea aceea), la impresionantul veşmânt lucrând mai bine de treizeci de cusătorese, într-un secret absolut, timp de 6 săptămâni. Grace Kelly s-a situat ulterior pe primul loc într-un top al celor mai elegante mirese, realizat de un celebru ghid de nunţi, iar creatorul de modă Oscar de la Renta a explicat: “În ziua nunţii, Grace a dat un nou înţeles cuvintului simbol. Întreaga ei ţinută – de la voalul regal la detaliile feminine din dantelă şi rochia rafinată – a transformat-o într-o mireasă de vis”. La festivitate au fost 600 de invitaţi, printre care staruri de la Hollywood şi capete încoronate (Aristotel Onassis, Cary Grant, Aga Khan, Ava Gardner, David Niven şi nevasta lui Hjordis, Gloria Swanson, regele Farouk, Aimee de Heeren, Lady Diana Cooper etc). Frank Sinatra a acceptat iniţial inviaţia, dar s-a răzgândit în ultimul moment. Ceremonia a fost vizualizată de aproximativ 30 de milioane de oameni la televizor. În aceeaşi seară, cuplul princiar a plecat într-o croazieră pe yachtul Deo Juvante II pe Mediterana.
Căsătoria ei cu prinţul Rainier a însemnat şi renunţarea la cariera sa actoricească. Deşi a dorit să se reîntoarcă pe platourile de filmare, Grace Kelly a fost oprită de faptul că ar fi stârnit critici acide din partea locuitorilor Principatului Monaco şi ar fi pus într-o lumină nefavorabilă Casa Regală. Cu toate că Hitchcock i-a oferit rolul principal din filmul “Marnie” în anul 1962, Kelly refuză propunerea.
Ea s-a dedicat proiectelor caritabile şi a fondat o serie de fundaţii şi organizaţii non profit cum ar fi AMADE Mondiale – fundaţie cu rol extrem de important pentru educaţia copiilor din întreaga lume, indiferent de naţionalitate, rasă sau religie. Ea a mai organizat petreceri de Crăciun pentru copii orfani şi a pus bazele Clubului de Grădinărit ca urmare a iubirii sale pentru flori. Fundaţia Prinţesa Grace de Monaco, fondată în anul 1964 avea rolul de a ajuta pe cei cu nevoi speciale care nu beneficiau de ajutoare sociale.
Femeile o considerau un model şi căutau să arate ca ea. Când era însărcinată, în 1956, a fost pozată cu o geantă Hermès, pe care o purta în mod regulat ca să-şi ţină burta mai ascunsă de paparazzi. Aceasta va fi atât de mediatizată, încât îi poartă numele până în zilele noastre: Kelly Bag.
Doar șase ani mai târziu, Prinţesa își îneca amarul în câteva pahare de whiskey, într-una dintre cele 235 de camere ale palatului. Alfred Hitchcock îi oferise un milion de dolari ca să se întoarcă la Hollywood într-un nou rol. Iar Grace era, așa cum îi mărturisea confidentului său, părintele Francis Tucker, foarte tentată să accepte și să intenteze divorţ. Nu pentru bani. Şi nu neapărat pentru adrenalina unui nou succes și a adoraţiei de la Hollywood, cât mai ales din cauza temperamentului tiranic al soţului Rainier. „Copiii tăi vor suferi cel mai mult. Sunt moștenitori ai unui tron european. Vei fi foarte norocoasă dacă-i vei mai vedea vreodată. Și cred că lumea va fi foarte dezamăgită“, ar fi avertizat-o Tucker. Același sfat pe care l-ar fi primit și din partea unui avocat american pe care l-a consultat în secret. Cât de credibilă e această scenă ruptă din scenariul peliculei cu Kidman, „Grace of Monaco“?
Prinţul Albert și surorile sale, Prinţesele Caroline și Stéphanie, au denunţat povestea ca fiind plină de inexactităţi istorice și scene fictive. Dar scenariul este bazat pe sute de interviuri pe care biografii le-au făcut de-a lungul anilor cu surse din interiorul palatului, dar şi pe o misterioasă carte, „Grace: A Disenchanted Princess“, publicată sub pseudonim în Franţa, în 2004. Tomul o citează pe Christian de Massy (a cărei mamă, Prinţesa Antoinette, era sora Prinţului Rainier), spunând cât a suferit Grace când i s-a interzis să mai joace. Conform acestor surse, ea și Rainier ajunseseră să doarmă separat, Prinţul devenind infidel la scurt timp după nuntă, când şi-ar fi luat trei amante. „Grace era umilită și nefericită“, susţine Wendy Leigh. Iar la vizita sa din 1962, Hitchcock o regăsise atât de singură (Prinţul nu petrecea timp cu ea, fiind mereu plecat cu treburi), bolnavă de dor de casă, suferind de conjunctivită (sau de prea multe nopţi plânse?) și de insomnie. Rainier ar fi fost, potrivit acestor voci, violent și obsedat să-și controleze total consoarta. Când și-a tăiat buclele blonde într-un bob atât de la modă, el a înnebunit de furie: „Arată îngrozitor. Și ţipă a lipsă de respect!“. În timpul unei partide de tenis, fiind foarte supărat pe Grace, ar fi ţintit cu mingea chiar spre faţa ei, lovind-o. Iar la o petrecere pe iahtul lui Aristotel Onassis, când Grace s-a angajat într-o discuţie cu președintele francez Charles de Gaulle, despre relaţia dintre Marea Britanie și America, Rainier a luat foc: „Aici nu e America. Oamenii nu spun pur și simplu tot ce le trece prin cap!“. „Și ce-ai fi vrut să spun?“, l-a întrebat ea. „Nu știu. Ai fost actriţă. Joacă-ţi rolul!“ Ceea ce poate a și făcut pentru tot restul vieţii. Finalmente, și oferta lui Alfred i-a fost refuzată. „Va trebui să-l suni pe Domnul Hitchcock și să-i spui că nu e cazul. Vom face noi un show despre cât de fericită ești aici“, i-a dictat Prinţul. Și show-ul a continuat…
E jumătatea tristă a unei povești de viaţă care, dacă e adevărată, s-a repetat și în destinul Prinţesei Diana. Chiar și modul în care au părăsit această lume seamănă: tot într-un accident de mașină. Mai exact, Grace a suferit o comoţie cerebrală, în timp ce se afla în mașină cu fiica ei, Stéphanie.
La acel moment, în 1982, Kelly se resemnase de mult cu viaţa într-o colivie de aur. Și se dedicase misiunilor umanitare. A înfiinţat o fundaţie care-i poartă numele și azi, pentru întrajutorarea celor nevoiași. A devenit Președinta Crucii Roșii, înfiinţând tradiţia evenimentului caritabil Red Cross Ball, frecventat de numeroase vedete. S-a implicat și în AMADE, o organizaţie care ajuta ţările subdezvoltate cu fonduri pentru medicină și educaţie. Şi a rămas un etalon al eleganţei. Iar, mai presus de toate, ei i se datorează trăinicia Casei Regale de Monaco. Ea a salvat, practic, principatul și i-a dat o nouă imagine. Dar cât din propria fericire a costat-o acest rol în istorie rămâne întrebarea care va pluti mereu deasupra zâmbetului ei regal…
Surse:
replicaonline.ro
one.ro
okmagazine.ro
independent-al.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com
Lasă un răspuns