În viaţă trebuie mereu să treci peste nenorociri şi să ridici capul sus şi să răzbeşti. Eu am răzbit!

Publicat 11 iulie 2015

În viaţă trebuie mereu să treci peste nenorociri şi să ridici capul sus şi să răzbeşti. Eu am răzbit!

Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.

M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea!

Natura a făcut să am vorbirea asta şi aşa m-am apropiat de anumite roluri. Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ.

Lumea e mică! Ce mai… câteva mese!

Asta este misiunea mea – să o duc şi să fac tot ce pot mai bine. Asta e obligaţia mea faţă de frumoasa meserie pe care mi-am ales-o şi faţă de spectatorii care mi-au dat toată dragostea şi încrederea lor.

În război aşa e: scapă cine poate. Nu mă plâng. Pentru că am ajuns departe, foarte departe, deşi am pornit de la fundul sacului.

Dar să ştiţi că pentru mine nu este nicio greutate, pentru că tot ce am făcut de-a lungul vieţii am făcut din dragoste pentru profesie şi pentru oameni. Şi acum, când văd că oamenii mă apreciază, mă simt răsplătit din plin.

Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.

Viaţa omului e mai bogată decât pumni şi şuturi în gură.

Fiecare om trăieşte cum îşi alege. Pe mine m-a câştigat definitiv filmul.

Cât despre diploma de doctor obţinută la Universitatea de Teatru şi Film, asta nu prea rezolvă prea multe. Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă. Sau, eventual, poţi să mergi pe stradă şi să o arăţi.

Am găsit femeia potrivită, o mare bucurie pentru mine, am găsit un om care m-a înțeles și care mă înțelege și acum. Și contează foarte mult liniștea de acasă.

Ștefan Iordache, cel care mi-a fost prieten o viață, a fost pentru mine un exemplu. Un om de o forță incredibilă, un artist complet, un bărbat de la care am învățat ce înseamnă prietenia. De la Maria Tănase am învățat ce înseamnă să cânți cu sufletul, de la Marin Moraru să fiu răbdător. Și acum învăț de la colegii mei mai tineri de platou.

Nu îmi place să conduc. Din tinerețe nu m-a pasionat asta. Într-un fel mi-a folosit, pentru că, la ce se întâmplă azi în București, e mai bine așa. Mai bine merg pe jos, face bine la tonus.

Gheorghe Dinică

A absolvit în 1961 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, la clasa profesoarei Dina Cocea. “Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa «Titanic-vals» de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală”, îşi amintea el. Gheorghe Dinică a jucat pe scenele Teatrului Mic, Teatrului de Comedie, Teatrului Bulandra, Teatrului Naţional Bucureşti, Teatrului Odeon etc.
În ceea ce priveşte cariera sa cinematografică, el a jucat în peste 70 de producţii, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăiele l-a supranumit: “cel mai mare «rău» al cinematografiei românești“.
S-a născut la 25 decembrie 1933 (în actele oficiale la 1 ianuarie 1934) la București. Gheorghe Dinică și-a manifestat interesul pentru actorie încă de tânăr, făcând parte din diferite trupe de teatru de amatori încă de la vârsta de 17 ani. A debutat în “Străinul” şi au urmat filme precum “Felix şi Otilia”, “Un comisar acuză”, “Cu mâinile curate”, “Prin cenuşa imperiului”, “Secretul lui Bachus”, “Bietul Ioanide”, “Ultima noapte de dragoste”, “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Patul conjugal”, “Patul lui Procust”, “Orient Express”, “Filantropica” etc.
Talentul artistic al lui Gheorghe Dinică s-a manifestat şi în muzică. În tinereţe, muză i-a fost celebra Maria Tănase şi asta l-a făcut să imprime ani buni mai târziu, albume de romanţe în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.

De-a lungul carierei sale, Dinică a lansat “Cântece de petrecere” şi “Cântece de petrecere 2”, în colaborare cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu, “Romanţe” şi “Parol că te iubesc”.
Totodată, Dinică a realizat numeroase roluri de televiziune, precum cele din producţiile “…escu”, “Trei surori”, “Richard al III-lea”, “Lumini şi umbre”, “Inimă de ţigan”, “Aniela” etc.
Gheorghe Dinica a devenit o emblemă a cinematografiei româneşti. Cine nu ştie celebra replica din filmul lui Sergiu Nicolaescu “Nu trage dom’ Semaca, sunt eu Lascărică”. Lăscărică a rămas de altfel, un personaj de care, la 75 de ani încă se simţea apropiat. Până după revoluţie, Gheorghe Dinică a trăit o viaţă de artist boem. S-a bucurat de perioada celebrei crâşme Şarpele Roşu şi, alături de Ştefan Iordache, Marin Moraru, Sergiu Nicolaescu şi mulţi alţii, a scris istoria filmului românesc.
“Meseria asta a mea îmi ocupă cel mai mult, îmi place şi fără ea nu ar avea niciun haz pentru mine tot ce se întâmplă”, obişnuia să spună.
Gheorghe Dinică a fost un foarte popular actor, jucând în mare parte în producții Românești. Ca și actorul francez Alain Delon, Dinică a refuzat să joace în filme produse în Statele Unite. În general din cauza aspectului său a fost distribuit în roluri negative, fie că ne referim la roluri de gansteri autohtoni, în seria de filme cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, fie la roluri de parveniți, Pirgu din „Craii de Curtea veche” sau Stănică Rațiu în „Felix și Otilia”. Din acest motiv nu i s-a încredințat rolul de a recita poezii patriotice și ode închinate “Conducătorului iubit” în super-montările cu iz propagandistic din marele spectacol „Cîntarea României”.
Multe dintre rolurile sale rămân întipărite în memoria publicului, în special prin trăsăturile de caracter ale personajelor și prin replicile celebre.
În 2008, el a primit titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.
În cariera sa artistică a primit numeroase distincţii, printre care premiul pentru întreaga activitate la ediţia din 2005 a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, premiul de excelenţă UNITER pe 1999, premiul pentru interpretare la Festivalul de Film de la Karlovy Vary pe 1976, premiul pentru cel mai bun actor la Festróia – Tróia International Film Festival (1993). A fost decorat cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer.
Din 2002, Gheorghe Dinică a fost societar de onoare al Teatrului Naţional “I. L. Caragiale”. El a primit, de asemenea, titlul de cetăţean de onoare al oraşului Bucureşti.
Din 1996 a fost căsătorit cu Gabriela Georgeta Dinică, o femeie despre care declara: “are o relaţie clară cu viaţa şi a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”.
Gheorghe Dinică a colaborat atât în film cât și pe scenă cu câțiva mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Constantin Vaeni, Dan Pița, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Șerban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Șerban, David Esrig etc.