Iubirea? Luaţi-mi totul: Oscarul, banii, casa, dar iubirea nu! Nu mi-o luaţi! Iubirea e ploaie, e vânt, e soare, e stea. Iubirea e respiraţie şi, da! Ştiu! Ştiu! Iubirea e otravă.
Iubirea? Luaţi-mi totul: Oscarul, banii, casa, dar iubirea nu! Nu mi-o luaţi! Iubirea e ploaie, e vânt, e soare, e stea. Iubirea e respiraţie şi, da! Ştiu! Ştiu! Iubirea e otravă.
Nu-mi tuşaţi ridurile, mi-a trebuit o viaţă să le pot avea.
Bărbatul ideal este cel la care visează toate femeile, dar pe care nu-l cunoaşte nimeni.
Vă rog să nu-mi retuşaţi ridurile. A fost nevoie de atât de mult timp pentru a le câştiga…
Când bărbaţii au treabă cu capul înseamnă că gândesc. Când femeile fac acelaşi lucru, înseamnă coafor.
O femeie se mărită ca să nu mai trebuiască să muncească, femeia divorţată munceşte ca să nu trebuiască să se mai mărite.
Divorţată este o femeie care s-a căsătorit ca să nu mai lucreze, dar acum lucrează aşa că nu mai trebuie să fie căsătorită.
Nu există nimic mai frumos decât o persoană ce renaște. Când își revine după o cădere, după o furtună și se întoarce mai puternică și mai frumoasă decât înainte. Cu alte cicatrici sub piele, dar cu dorința de a învinge, chiar dacă doar cu un zâmbet.
Clipele fericite sunt scurte. Dacă le-am însuma pe toate din viaţa noastră, nu am ajunge la o săptămână încheiată. Şi totuşi, viaţa e atât de frumoasă.
Anna Magnani
A fost odată ca niciodată o fată căreia mai mult decât orice pe lume îi plăceau străzile Romei și viața omului de rând. O fată care s-a născut, a trăit și a murit în același oraș. Când spui „Anna Magnani”, spui „Roma”. Dar spui și „cea mai mare actriță italiancă” sau „prima actriță din Italia care a câștigat un Oscar”. Artista aceasta vulcanică, hedonistă, renumită pentru interpretările ei temperamentale, e o solară, dar umbra n-o părăsește niciodată. Ea este „Edith Piaf a Italiei”, căci ei actoria și cariera i-au cerut mai mult, dar au învățat-o și mai mult. I-au cerut să cânte în baruri, pe străzile Romei, în
adolescență, ca să-și poată plăti doi ani cursurile de la Academia de Artă Dramatică Eleonora Duse. Nu e deloc ironic că peste un timp regizorul Roberto Rosselli, care îi va lansa cariera internațională odată cu rolul din legendarul film „Roma, città aperta”, o va considera „cea mai genială actriță de după Eleonora Duse”.
Anna Magnani s-a născut pe 7 martie 1908 la Roma (Italia). Este cunoscută mai ales pentru portretele ei puternice ale femeilor pământești din clasa muncitoare.
Născută în afara căsătoriei, Magnani nu și-a cunoscut niciodată tatăl și a fost părăsită de mama ei. A fost crescută de bunicii ei materni într-o mahala romană. A urmat pe scurt Academia de Artă Dramatică din Roma înainte de a se alătura unei companii de repertorii în turneu. În calitate de animatoare în cluburile de noapte romane, s-a specializat în cântece de stradă și în vodevil. A debutat în film în La cieca di Sorrento (1934; Femeia oarbă din Sorrento ). Când a apărut în filmul neorealist clasic al lui Roberto Rossellini Roma città aperta (1945;Open City ), a obținut renumele internațional. Reprezentantă a numeroaselor sale roluri, în care a portretizat adesea emoții care variau de la chinuri mentale și durere profundă până la comedie exuberantă, au fost dinamica gospodină din L’onorevole Angelina (1947), care a condus o luptă împotriva black-marketeteeringului în Italia de după război; o ciobănească în Il miracolo (1948; Miracolul ), care a fost sedusă de un necunoscut pe care și-a închipuit-o sfântă; o mamă de scenă agresivă în Bellissima (1951); robuste văduva unui șofercamion înThe Rose Tattoo (1955), primul ei film de la Hollywood, pentru care a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță; și soția unui primar italian în Secretul lui Santa Vittoria (1969).
A fost 21 martie 1956 când Anna Magnani a câstigat Premiul Academiei pentru cea mai buna actrita pentru rolul principal Tatuajul se ridică de Daniel Mann cu Burt Lancaster. Ea a fost prima și încă singura actriță italiană care a primit cea mai râvnită statuetă din lumea cinematografiei pentru o interpretare într-un film american. În acea seară, el nu a participat la ceremonia de stele, el a rămas la Roma să se îngrijească de Luca, fiul său bolnav. Era ora 5.30 când au sunat-o la telefon pentru a-i spune vestea. Anna Magnani este
astăzi cea mai importantă actriță a cinematografiei noastre.
Era parte feminină și masculină a familiei. Anna nu a crezut în mare dragoste, ci „în mici și puține iubiri”, probabil singura mare dragoste a vieții ei a fost fiul ei Luca. Desigur, a adorat animalele care, în anumite privințe, erau considerate mai bune decât bărbații. Pe scurt, era mai presus de toate o femeie și apoi o artistă, nu doar o actriță, care știa ce voia. El a fost „cea mai misterioasă și mai clară femeie pe care a inventat-o mitologia cinematografică”, a scris eleuropean Oriana Fallaci. Imposibil să o învinovățesc.
Este simbol al Italiei postbelice, figură emblematică a neorealismului, întruchiparea femeii meridionale proletare, cu temperament de luptătoare și suflet de amantă, volubilă și nedomolită, tandră și vulgară, maternă și feroce.
A făcut roluri remarcabile în filmele: Roma, oraș deschis, Amore, Bellissima, Trandafirul tatuat (Premiul Oscar), Sălbatic e vântul, Orfeu în infern, Secretul din Santa Vittoria.
Vizionarea unui film ca ‘Bellissima’ arată că sunt și multe lucruri care au rămas la locul lor. Mulți spectatori, atunci când vizionează un film, caută emoția și sinceritatea, doresc să vădă o poveste bine spusă, cu personaje pe care să le înțeleagă și cu care să se identifice. Pentru acești spectatori, filmele bune au avut, au, și vor avea aceste calități. Este cazul lui ‘Bellissima’ al lui Luchino Visconti, un film realizat în 1951, care reușește să intereseze și să emoționeze astăzi ca și atunci prin calitățile sale cinematografice și emoționale și prin jocul magistral al actriței în jurul căreia este construit filmul: Anna Magnani.
Hollywood-ul discută periodic și recurent despre necesitatea rolurilor feminine puternice. Văzând acest film și amintindu-mi de alte filme italiene din anii ’50 sau ’60 (‘Nopțile Cabiriei’, ‘Ciociara’) ne vine să credem că și discuția asta a fost purtată de multe ori în istorie. Adevărat este că cinematografia italiană a beneficiat de aportul unor actrițe excepționale cum au fost Giulietta Masina, Sophia Loren sau Anna Magnani. În ‘Bellissima’ se întâlnesc două teme și stiluri foarte populare: filmul despre industria de filme, o constantă a istoriei cinematografiei, și neorealismul perioadei dintre 1945 și 1960 a cinematografiei italiene.
Mai presus însă de orice este fascinanta interpretare actoricească a Annei Magnani. Este pasionată și obsesivă in dragostea pentru copilul ei, senzuală și demnă, arde pe ecran. Pentru a-i pune în valoare jocul, Luchino Visconti folosește o tehnică cinematografică originală și mă întreb dacă vreun cineast astăzi ar avea curajul să o adopte într-un film contemporan: fixează aparatul de filmat pe figura eroinei, chiar și în scenele în mișcare sau în dialoguri.
Întrebat despre personajele care i-au încântat viața și cea mai amuzantă amintire, Franco Zeffirelli spunea: ”Este cea pe care o am cu Anna Magnani și Maria Callas: două Divine cu caratere dificile. Anna vroia să mă vadă și ar fi venit la mine la cină dacă aş asigurat-o că am fi fost singuri, ca să putem vorbi liniștit. I-am promis, dar la scurt timp după aceea m-a sunat Maria, care avea şi ea nevoie de sfaturi, așa că am invitat-o la cină. De-abia după ce am pus jos receptorul mi-am amintit că îi făcusem şi Annei aceeași propunere. Presimţeam că voi petrece o seară infernală: singur, cu două primadone care nu știau una despre prezența celeilalte. A sosit mai întâi Magnani, care era într-o dispoziție teribilă și când am avertizat-o că va apărea şi Callas, s-a înfuriat tare rău. Sună soneria, mă duc s-o primesc pe soprana care, dimpotrivă, a primit cu multă plăcere vestea că va împărțit cina cu actrița, exclamând entuziasmată ca o adolescentă: „Mulțumesc! Anna este o mare artistă, eu sunt doar o amărâtă care încearcă să facă ce ştie ea mai bine. Anna s-a liniştit într-un minut, suprinsă de declaraţia entuziasmantă. A început un menuet amabil între cele două tigroaice care se luau la întrecere care mai de care să apară mai modestă. Numai că trebuia rezolvată o problemă: locul de la masă: adică cine dintre ele ar fi trebuie să se aşeze în dreapta mea?”
Anna Magnani a debutat în film în anul 1934. A colaborat cu mari actori precum Marlon Brando, Joan Woodward, Anthony Quinn, dar și cu Marcello Mastroianni în 1972, la televiziune, în ”1870”. A lucrat și sub bagheta regizorului Jean Renoir în „The Golden Coach”. A fost recompensată cu o stea pentru filmele sale, situată în partea de nord, aria 6300, pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood.
Surse:
amfiteatru.com
delphipages.live
cinemagia.ro
filme-carti.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com