Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

La ce bun să spună adevărul, dacă minciuna avea crezare?

La ce bun să spună adevărul, dacă minciuna avea crezare?

Dacă mă întrebi de ce am venit pe această lume eu, ca artist, ţi-aş răspunde: sunt aici pentru a trăi zgomotos.

Când lacrimile curg dintr-o rană primită în inimă, brazdele pe care le sapă sunt frumoase şi nobile.

Libertatea este una şi indivizibilă; nu poate fi trăită în felii şi distribuită în raţii, ca o pomană.

Cinstea îţi dă jumătate din fericire.

Artistul nu este nimic fără dar, dar darul nu este nimic fără muncă.

Cea mai înaltă datorie a omului este de a cruţa animalele de cruzime.

Brusc, simţind că se sufocă, doctorul Pascal se trezi, sări din pat. Voia să se ridice, să meargă. O nevoie imperioasă de aer îl împingea înainte. Căzu. Încercă să respire. Întinse în zadar buzele spre aerul care îi lipsea, deschizând pe jumătate o gură neputincioasă, ca ciocul unui pui de pasăre.

Cât de prostească ar fi tinereţea fără naivitatea ei frumoasă.

Ah! Botticelli! Farmecul şi eleganţa pasiunii în suferinţă, sentimentele profunde ale tristeţii în desfătare! Tot sufletul nostru modern se dezvăluie în această vrajă neliniştitoare pe care nicio operă de artist nu a arătat-o încă.

Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani şi dragostea nu poate fi dobândită cu forţa.

Asta era mândria lui de artist, niciun lucrător partizan nu era în stare să facă un mâner ca al lui, uşor şi solid. Sculpta mai ales măciuliile cu o fantezie încântătoare, reînnoind întotdeauna subiectele: flori, fructe, animale, capete, înfăţişate cu un aer viu, real. Făcea totul cu un briceag; îl vedeai zile întregi cu ochelarii pe nas, scobind lemnul de merişor sau abanosul.

Totul nu este decât un vis.

Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.

Nu cunosc nimic mai mişcător decât exemplul acelor oameni care îşi consacră viaţa fericirii umanităţii.

Se vor răzbuna… va fi una care le va răzbuna pe toate, asta e fatalitatea.

Murim câte puţin în fiecare zi, trebuie să ne obişnuim cu asta.

Arta nu are alte limite decât neputinţa artiştilor.

Ce înseamnă necunoscuţii căzuţi în drum, striviţi sub roţi? Morţii fuseseră luaţi, sângele fusese spălat, iar ele porneau din nou mai departe într-acolo spre viitor.

Din punctul meu de vedere nu poţi spune că ai văzut un lucru până nu l-ai fotografiat.

Lacrimile sunt atât de molipsitoare ca şi râsul.

Îţi forjez stilul pe teribila nicovală a termenelor zilnice.

Arta este un colţ de natură văzut prin intermediul unui temperament.

Niciodată nu trebuie să plângi ţi să te descurajezi, totdeauna trebuie să cânţi şi să ţii fruntea sus.

Soarta animalelor este pentru mine cu mult mai importantă decât teama de a pare ridicol; este legată indisolubil de soarta oamenilor.

Civilizaţia nu-şi va atinge perfecţiunea până când ultima piatră din ultima biserică va cădea peste ultimul preot.

Rămasul-bun al speranţelor vârstei fragede are în asprimea lui salutară amărăciuni adânci.

Émile Zola

Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere. Născut la Paris, la 2 aprilie 1840, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Potrivit britannica.com, în Aix, Émile Zola a fost coleg de școală cu viitorul pictor Paul Cézanne. Peste ani, la Paris, acesta l-a prezentat pe scriitor lui Édouard Manet și pictorilor impresioniști. Pentru a depăși o perioadă grea din viața sa, Émile Zola s-a angajat la o editură, în anii 1860. În această perioadă a făcut primii pași spre literatură și a început să scrie versuri și proză de inspirație romantică. Pentru o perioadă de timp a scris articole de critică de artă, precum și comentarii politice pentru diverse ziare. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe.
În 1867, Émile Zola a publicat primul roman ”Thérese Raquin”, în care a aplicat, potrivit ”Enciclopedia Universală Britannica” (2010), pentru prima dată teoriile sale ”științifice” ale determinării caracterului prin ereditate și mediu.
Proiectul ambițios pentru care este celebru, Ciclul Rougon-Macquart (”Les Rougon-Macquart”, 1871-1893), l-a început în 1870. Ciclul de 20 de romane reflectau stilul de viață francez prin intermediul violentei familii Rougon și al pasivei familii Macquart, potrivit aceleiași surse citate mai sus. Prima din această serie, potrivit online-literature.com, a fost ”La Fortune des Rougon” (1871) Familia Rougon-Macquart.
Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.”  Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.Ciclul Rougon-Macquart include, printre altele, ”Gervaise” (”L ‘Assommoir”, 1877), un studiu legat de alcoolism, care este printre cele mai populare romane ale sale; ”Nana”, o demascare a desfrâului înaltei societății franceze (1880); ”Germinal” (1885), capodopera sa, în care este prezentată viața de infern a minerilor din nordul Franței; ”Bestia umană” (”La bete humaine”, 1890).
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 și abandonează studiile. Aceste eșecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că și-a dezamăgit mama. Este conștient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăți materiale.


Prima iubire a lui Zola se numește Berthe, o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eșec reușește totuși să extragă substanța pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).
Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mișcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar. Se împrietenește cu Édouard Manet, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale. Grație lui, Zola face cunoștință cu Stéphane Mallarmé. Se apropie de asemeni de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley și Johan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deține bineînțeles un loc special. Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul se întâlnesc, mențin o bogată corespondență și chiar se ajută financiar. Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor se stinge. Cézanne îi adresează ultima sa scrisoare lui Zola în 1886, după care nu se vor mai revedea niciodată.
La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și descoperă toate tehnicile producerii și comercializării cărților. Muncind din greu în timpul său liber, reușește să publice primele sale articole și prima carte, editată de Hetzel: Povestiri pentru Ninon (Les Contes à Ninon) din 1864. La sfârșitul anului 1864, Zola face cunoștință cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa soție, care se autointitulează și Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost forțată la șaptesprezece ani să o abandoneze Asistenței publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranță lui Zola întunecatul secret. Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève. Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmații.
Beneficiază de avântul formidabil al presei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a asigurat evoluția imediată a tinerilor autori. Zola le va spune, până la sfârșitul vieții sale, tuturor scriitorilor aspiranți care i-au cerut sfatul, că trebuie să-și propună să meargă pe propriile picioare, scriind la început în presă. Émile Zola are o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței precum Le Journal populaire de Lille și L’Écho du Nord, ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu. Se folosește cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică. Începând cu 1866, la 26 de ani, ține două cronici în ziarul Evenimentul (L’Événement). La L’Illustration trimite două povestiri care se bucură de un oarecare succes. Din acel moment, contribuțiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste și ziare foarte variate, precum: L’Événement și L’Événement Illustré, La Cloche (Clopotul), Le Figaro, Le Voltaire, Le Sémaphore de Marseille și Le Bien public (Binele public) din Dijon. În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice. Își cântărește perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare. Pentru primele sale lucrări, Zola trimite personal recenzii prefabricate criticilor literari ai Parisului, obținând în schimb numeroase articole.
Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei. Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar republican La Tribune, unde își pune în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche. Deși prea puțin entuziasmat de romanul lui Zola Thérèse Raquin, Louis Ulbach, directorul său, admiră insolența cronicarului.
Curajos, chiar temerar, Zola atacă cu duritate figuri importante ale camerei inferioare a Parlamentului (l’Assemblée Nationale), ca de Broglie sau de Belcastel. Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”. De-a lungul unui an, produce mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare. Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică și în același timp să construiască prietenii solide (și intimități).
Colecționează de asemenea o mulțime de detalii pentru romanele sale care vor veni. Intervențiile sale publicistice sunt însă puțin riscante. Zola intră de două ori sub incidența legii și este pus sub arest în martie 1871. Impedimentele de acest gen nu au însă consecințe și este absolvit de fiecare dată în aceeași zi.
Zola rămâne cu precauție departe de lumea politică, față de care se comportă cu reticență, măsură și răceală. Activismul politic nu îl interesează și nu candidează niciodată la alegeri. Știe că este, mai presus de orice, un scriitor și are o atitudine rebelă. Se comportă ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat. Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj [31][32], și prin Greșeala abatelui Mouret (La Faute de l’abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei[33]. De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 în Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) și îl susține în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să își poată publica propriile texte. Acestea sunt ultimele articole politice ale lui Zola, pentru că apoi începe ciclul de romane Les Rougon-Macquart, de care se va ocupa în următorii douăzeci și doi ani.


Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.
Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și literare, fără să vireze vreodată spre politică. Politicienii i se păreau suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din lumea acestora. Republican convins, se avântă de tânăr în lupta contra Imperiului. Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au astfel o țintă satirică și politică.
După întoarcerea Republicii, cenzura la care este supus începând cu 1872, când publică La Curée, îl dezamăgește profund. Cu toate acestea, rămâne un republican fervent, republica reprezentând pentru el „singura formă de guvernământ justă și posibilă”.
În ciuda noii condamnări a lui Alfred Dreyfus, care l-a afectat profund, Zola se consacră constant scrisului. Începe un nou ciclu de romane, Cele patru Evanghelii (Les Quatre Évangiles), din care primul volum, Fecunditate (Fécondité), este publicat în 1899. Continuă cu Munca (Travail) în 1901, când dispare prietenul său de totdeauna, Paul Alexis.


Al treilea roman, Adevăr (Vérité), apare postum. A patra carte din serie, Dreptate (Justice), nu va apărea niciodată, lucrarea rămânând în stadiu de proiect la momentul morții scriitorului.
O altă ocupație a lui Zola, aflat la asfințitul vieții, este fotografia. Este fascinat de expoziția universală din 1900, pe care o fotografiază din orice unghi și creează un impresionant reportaj fotografic. Émile Zola a luptat o singură dată pentru onoruri, și anume, s-a ambiționat să intre în Academia Franceză. Când era tânăr, în 1868, o numise în mod ironic „seră pentru mediocritățile care se tem de îngheț”. Douăzeci de ani mai târziu însă, își depune prima candidatură. După respingerea ei în 1890, scriitorul afirmă că „rămâne candidat și va fi candidat pentru totdeauna”. Până la ultima sa candidatură din 23 august 1897, care eșuează în 1898, Zola râvnește de nouăsprezece ori la fotoliul „nemuritorilor”, (de douăzeci și patru de ori conform academicianului Dominique Fernandez în răspunsul său la discursul de recepție al lui Danièle Sallenave la 29 martie 2012.). La data de 28 mai 1896, obține recordul de voturi, șaisprezece, în condițiile în care majoritatea este fixată la șaptesprezece voturi.
Înțelegând că implicarea sa în Afacerea Dreyfus îi spulberă definitiv șansele de a fi primit în Academia Franceză, renunță la candidatură începând cu 1898.

La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde și-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul nopții împreună cu soția sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din șemineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineața, cauza fiind intoxicația cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, soția lui supraviețuiește.
Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar ținând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, poliția desfășoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă. Impactul morții lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emoției care cuprinde o întreagă populație. Excepție face doar presa naționalistă și antisemită, care exultă – ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emoția cuprinde și țări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este internațional. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al conștiinței umane. O delegație de mineri din Denain însoțește cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”. Cenușa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârșitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit ușor la braț.
Din 1985, casa lui Émile Zola din Médan devine muzeu. La începutul primei duminici din octombrie, în fiecare an, societatea literară a prietenilor lui Émile Zola organizează un pelerinaj.
Zola a contribuit astfel la mișcarea impresionistă prin forța sa de convingere și talentul său critic. Apropierea de acest grup artistic i-a influențat foarte mult demersul literar. Concepțiile sale inovatoare legate de personalitatea artistului și transformarea obiectului într-o realitate artistică prefigurează oarecum suprarealismul, pe care Zola nu îl va cunoaște niciodată.
Influența artelor plastice asupra oprei lui Zola este evidentă. Scriitorul pare să-și fi structurat romanele așa cum un pictor își pregătește pânza, folosindu-se continuu de dosare pregătitoare. Adesea, în aceste dosare, schițează locurile sau obiectele pe care vrea să le descrie. Folosește de asemenea arta compoziției în descrierile sale, tratând universul romanesc ca pe un spațiu pictural.
La 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului, fiind așezate alături de cele ale filosofilor Voltaire, Jean-Jacques Rousseau și Victor Hugo, ale căror lucrări au schimbat, de asemenea, cursul istoriei franceze.
În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J’accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

Surse:
ro.wikipedia.org
agerpres.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

7 + 2 =

44 − 42 =

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie