Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Libertatea pentru demagogi este un soi de balon: îl ridică după cum îl şi umflă. Dar balonul lor e captiv, demagogii nu sunt nici cavaleri, nici pricepuţi: niciodată nu-i vor găsi cârma.

Libertatea pentru demagogi este un soi de balon: îl ridică după cum îl şi umflă. Dar balonul lor e captiv, demagogii nu sunt nici cavaleri, nici pricepuţi: niciodată nu-i vor găsi cârma.

Arta – dar adevărata artă – este ţărmuită în graniţele etnice ale unui popor şi este unica graniţă a sufletului unui popor.

Nu este onest acela care nu înşeală de frica legilor, ci acela care nu înşeală de respectul lor.

Frica e a trupului: trupul tremură. Curajul e al sufletului: sufletul n-are cum să tremure.

Mizeria unită cu nedreptatea şi cu birurile aprind revoltele unui popor.

O clipă de fericire mincinoasă, stinsă într-o clipă, e o nefericire cu mult mai mare şi mai adâncă decât toate lucrurile văicărite în gura mare pe la răspântii.

Tinereţe, capital mic cu dobândă mare.

România e patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Naţiunea nu este o întovărăşire economică de producţie şi consum, nu este o juxtapunere de indivizi cu interesele lor subiective şi egoiste, ci este un mare suflet rezultând din sufletele tuturor, strânsă împreună de amintirile trecutului, de primejdia prezentului şi aspiraţiile viitorului.

Omul acela e mai tare, care-şi cunoaşte mai bine slăbiciunile sale.

Ştefan: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteţi pui de găină când trece uliul… Parcă sunteţi un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul… Parcă sunteţi nişte flori de luncă atunci când n-adie vântul… Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriţi… Veniţi să vă blagoslovesc.

Nu putem trăi demn acolo unde nu poţi trăi cu demnitate.

Libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi.

Petru Rareş: Şi dreapta mi-e dragă, şi stânga mi-e dragă, şi amândoi ochii cu lumini adânci, şi părul tău rotunjit pe spate şi învolt ca un fum auriu, şi gura ta cu buze ca măceşea, şi mijlocul tău ca trestia de baltă, şi mersul tău uşor ca de presură, şi toată fiinţa ta…

A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta este singura taină a vieţii.

Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

Doamna Tana: M-am deprins de la părinţi să fac ceea ce voiesc, dacă ceea ce voiesc se cade să voiesc.

Un poet al neamului românesc a zis că viaţa omului se leagă de idei ca şi iedera de arbori. Iedera, care de altfel s-ar târî pe pământ, se agaţă şi se leagă de arbori, pentru ca să se susţină şi să se înalţe, căci fără de idei înălţătoare, viaţa ar deveni un nonsens şi s-ar târî totdeauna pe locurile cele mai joase.

Pasiunile ne înşeală, lipsa lor ne dezgustă.

Cei mai nedrepţi sunt cei care vorbesc cu patimă…

Patria este pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor. Pentru ca să fie o patrie, trebuie mai întâi să fie religia strămoşilor, sfânta cuminicătură a sufletelor calde adoraţie a acelora care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase.

Patria se sprijină pe fiii ei precum coroana unui pom pe tulpina şi rădăcina lui.

Un om poate greşi, căci aşa este omul, perfectibil, iar nu perfect, corigibil, iar nu infailibil. În politică, în artă, în literatură, în critică, în filosofie şi în ştiinţă, omul greşeşte şi pentru aceasta, nici calea adevărului nu i se închide, nici aceea a reabilitării.

Uitarea e suprema mângâiere a tuturor, şi buni, şi răi.

Orice-am face, nu scăpăm de legea de aramă care ne apleacă fatal în faţa trecutului.

Una din cauzele care tulbură norma vieţii simple este, fără îndoială, banalitatea cu noroc.

Fraţii noştrii de dincolo, se văd şi trăiesc în noi, iar noi ne oglindim şi trăim în ei.

Barbu Ștefănescu Delavrancea

Învăţătura de carte a început-o cu diaconul Ion Pestreanu de la biserica “Sfântul Gheorghe Nou”, iar Barbu_Stefanescu_Delavrancea_Fotodupă un examen de admitere a continuat la şcoala sucursală Nr. 4 precum şi la şcoala domnească de la “maidanul Dulapului”. Cursurile liceale au fost începute la gimnaziul “Gheorghe Lazăr” de unde după absolvirea clasei a I-a, la cererea adresată ministrului, i s-a aprobat la data de 01.12.1870 de a fi “admis printre şcolarii supranumerari” ai liceului “Sfântul Sava”.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea s-a născut pe 11 aprilie 1858 în mahalaua Delea Nouă din București. Tatăl său se numea Ștefan Tudorică Albu, deși în felurite acte figura cu numele de Gheorghe Ștefan Sohățeanu, Gheorghe Ștefan, Ștefan Plugaru, Ștefan Tudor sau Gheorghe Ștefan. Fiu de cioban vrânceni(de unde și numele Delavrancea), se însurase cu Eana(Ana) dintr-un sat vecin și se mutase la marginea Capitalei unde până la 60 de ani a umblat zi și noapte pe drumuri, ”pe ploi și viscole”, fiind staroste al căruțașilor ce transportau grâu de la schelele Giurgiu și Oltenița. Descindea din ciobani vrânceni săraci şi a fost împroprietărit prin legea reformei agrare din 1864, datorată lui Al. I. Cuza şi lui Mihail Kogălniceanu. Nici el şi nici Ioana, mama viitorului scriitor, avocat şi om politic, nu ştiau carte, dar amândoi au făcut eforturi mari pentru ca mezinul familiei – Barbu era cel mai mic dintre nouă copii – să urmeze un alt drum în viaţă decât al lor.
Barbu Ştefănescu Delavrancea a rămas în conştiinţa publică românească mai ales ca scriitor – unul dintre clasicii literaturii române de la trecerea din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea, autor al unei celebre trilogii dramatice (Apus de soare, Viforul, Luceafărul) şi al nuvelei, cunoscute de toată lumea, Hagi Tudose.

Dar imaginea aceasta onorabilă e departe de a epuiza sfera de acţiune a lui Delavrancea care, în epocă, a fost mult mai importantă în politică, publicistică şi avocatură. Poate părea o exagerare să spunem că sunt Barbu_Stefanescu_Delavrancea_Covaliov_Victor_tablouBarbu Stefanescu Delavrancea tanarmai importante aceste ocupaţii legate de efemerul zilei decât activitatea literară producătoare de opere ”mai durabile ca arama”. Dar criteriile posterităţii în care ne aflăm, în raport cu o operă artistică, diferă de criteriile actuali­tăţii în mijlocul căreia a evoluat autorul ei. Influenţa lui Barbu Ştefănescu Dela­vrancea asupra societăţii din timpul său s-a exercitat, mai întâi de toate, prin personalitatea sa puternică şi generoasă, prin cultura lui vastă şi prin lărgimea vederilor sale – toate puse în evidenţă printr-un talent oratoric ieşit din comun.
După ce devine ”doctor în cele patru clase primare”, Barbu Delavrancea rămâne un an acasă din pricina lipsurilor materiale. Contactul cu lumea urbană îl dezorientează. Copilul acesta era fiu de țărani clăcași neștiutori de carte, crescut în mijlocul naturii și duhul unor tradiții firești ca natura. Suportă cu greu convenția socială, falsitatea, ipocrizia, vulgaritatea, brutalitățile. Elevul intern de la ”Sfântul Sava” se manifestă ca o sensibilitate rănită, ultragiată. Datorită acestui fond liric, debutul literar se petrece ca poet în 1878. El va fi întotdeauna un poet, chiar dacă versurile nu vor fi mesagerii săi.
În perioada 1877-1882 este student la Drept și începe să publice sub pseudonimul de ”Argus” diverse pamflete care se ridică la valorea celor ale lui Caragiale. În 1882 pleacă la Paris pentru a-și da doctoratul. Locuiește în plin Cartier Latin, aproape de Sorbona, grădina Luxemburg și de cafeneaua Cluny, punctul de întâlnire al studenților români.
Se hotărăște să urmeze cursurile de Drepturile ginților, Economia politică, Dreptul natural, Istorie și Filosofie. Nu-i rămân străine nici anatomia, nici fiziologia comparată. Nu se prezintă la exemenul de doctorat. Deși nu și-a finalizat studiile își îmbogățește cultura. Zile întregi poate fi văzut la muzeul Luvru, admirând Gioconda și alte capodopere ale artei universale. Tot la Paris ia contact cu opera lui Balzac, pe care-l socotea ”cel mai mare literat al Franței din secolul XIX”, cu scrierile lui Emile Zola și ale fraților Goncourt. Lui Delavrancea nu-i erau străini nici Shakespeare, Edgar Poe, Tolstoi, Dostoievski. El însuși spunea ”voiesc o haină nouă, nu port vechituri romantice, disprețuiesc și șapca lui Shakespeare și fesul lui Gautier și eroii lui Hugo”.
Barbu Delavrancea a fost întotdeauna ghidat de două aspecte definitorii pentru România vremurilor sale: Stefanescu-Delavranceaproblema țărănească și unitatea națională. După spusele sale: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul. Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă lipsa, foamea și năvălirile. Sunt al ţăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Talentat şi în artele plastice, Delavrancea a fost şi “ucenicul” pictorului Nicolae Grigorescu, care alături de Ion Andreescu au fost consideraţi “produse ale geniului naţional”. Grija şi respectul faţă de oamenii de cultură şi artă a fost o preocupare permanentă, iar în discursurile sale oficiale, afirma că:Indiferenţa faţă de talentele neamului românesc este nu numai o greşeală faţă de ele ci o subminare a fiinţei naţionale, iar arta nu este un lux, ci o necesitate şi un drept de existenţă naţională”.
Delavrancea ca om politic şi orator de excepţie, în anul 1899 a fost ales primar al Bucureştiului, iar ulterior, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice (191-1912) precum şi ministru al Comerţului şi Industriei. Din tinereţe, Delavrancea s-a preocupat de unitatea culturală şi naţională a tuturor românilor, fiind vicepreşedintele Ligii culturale care la data de 2 februarie 1915, a intrat într-o Stefanescu_Delavranceanouă fază, determinată de condiţiile primului război mondial, devenind Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. În această calitate, alături de marile personalităţi ale timpului, N. Iorga. B.P. Haşdeu, I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Radu Cosmin, etc. un loc primordial l-a acordat în toată activitatea sa, românilor din Ardeal.
Prin scrierile sale şi mai ales prin discursurile şi conferinţele oficiale organizate în parlament, la sala Dacia, la Academia Română şi în diferite oraşe importante, la întruniri publice (Turnu Severin, Iaşi, Constanţa, Brăila etc), a militat pentru unitatea neamului românesc, denunţând imperiul dualist austro-ungar, considerându-l ca o “puşcărie” de naţionalităţi, susţinând cauza dreaptă a românilor ardeleni până în ultimele clipe ale vieţii, fiindă pătruns de durerile şi drepturile acestora.
La fel de înflăcărat este și în discursurile legate de visul suprem al românilor, Unirea. Pentru el ”chestiunea națională cuprinde în ea speranțele, iluziile și visele noastre, nu de un an, nu de un secol, ci de o indefinită durată și de o înălțime de la care pururea ne vom inspira”.
La vechile unelte literare se întoarce abia după răscoala din 1907, care-l afectează. Atunci dezvăluie lumii marile opere dramatice, trilogia despre Moldova: Apus de soare(1909), Viforul(1910) și Luceafărul(1910).

Discursul de recepție la Academie, ”Din estetica poeziei populare”, ”Patria și patriotismul”, ”Pământ și drepturi” constituie piese antologice, mostre de admirație față de viața țăranilor, dovezi de pioșie față de strămoși, laude către datini și tradiție. Basmul și cântecul popular nu-și mai găsiseră un avocat de o asemenea anvergură.

Trăsătura fundamentală a spiritului lui Barbu Delavrancea, acea faculté maîtresse despre care vorbea criticul francez Hippolyte Taine, este marele său talent oratoric.
Oratoria este astăzi o artă ignorată de lumea politică românească, dar e drept că practicarea ei la un nivel profesional care să asigure o transmitere vibrantă şi convingătoare a mesajului, solicită resurse de cultură şi de rigoare intelectuală greu accesibile. Barbu Ştefănescu Delavrancea strălucea într-o perioadă în care cultura română avea mulţi oratori de valoare şi celebri în tipuri diferite de oratorie: academică (Titu Maiorescu, Al Odobescu, Al. Papiu-Ilarian) parlamentară (Petre P. Carp, Alexandru Lahovari, Nicolae Iorga) juridică (Take Ionescu, Istrate Micescu).
Delavrancea s-a impus în toate tipurile de oratorie. Maiorescu îl numea “fiara cuvântului”.
În 1906, Barbu Delavrancea a intrat într-un fel de competiţie cu Nicolae Iorga. Acesta rostise un discurs fulminant contra prezentării pe scena Teatrului Naţional a unor piese direct în limba franceză. Toată studenţimea, tot tineretul naţionalist din Bucureşti şi din restul ţării erau de partea lui, ca apărător al drepturilor limbii române pe cea dintâi scenă a ţării. Spectacolele în limba fran­ceză au fost anulate, dar Barbu Delavrancea a înţeles că naţionalismul acesta conducea şi către o condamnare a culturii franceze. Drept care, la rândul lui, a ţinut şi el un discurs adresat aceluiaşi tineret naţionalist. A fost atât de convingător cu privire la marea valoare a culturii franceze, încât la sfârşitul discursului studenţii au organizat o manifestaţie de simpatie în faţa legaţiei franceze.
Cel mai celebru discurs al lui Delavrancea este, desigur, cel în care l-a apărat pe I.L. Caragiale de acuzaţia Delavrancea-CaragialeSemnatura Delavranceade plagiere a dramei Năpasta, acuzaţie formulată de publicistul C.A. Ionescu (Caion), cu ajutorul unor documente contrafăcute. Triumful a fost total. Calomniatorul a fost demascat ca un impostor maladiv, cu un trecut pătat de falsuri, ambiţionând să devină celebru cu orice preţ. Iar Caragiale a fost liberat de orice suspiciune.

“Unul dintre cele mai memorabile lucruri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Insta­laţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutată la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate, având o capacitate de 7.000 de metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni, s-a construit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a costat 2,9 milioane de lei. Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel, şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut ca, la sfârşitul mandatului lui Dela­vrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă, povesteşte istoricul Cătălin Petruţ Fudulu.” (Maria Apostol, Primari de legendă. În: Adevarul din 14 aprilie 2011).
Statuia DelavranceaAlte realizări ca primar: a instituit repausul duminical pentru lucrători, a salubrizat cartierul Tei, a determinat introducerea tramvaiului electric, în locul celui cu cai.

Barbu Ștefănescu-Delavrancea trece la cele veșnice în refugiu, la Iași, pe 29 aprilie 1918, cu mâhnirea de a nu-și fi văzut visul pentru care militase fără tihnă până în pragul morții, Unificarea românilor, ce avea să se împlinească în curând.

Surse:
istorie-pe-scurt.ro
paginiromanesti.ca
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

57 − = 54

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Efectul Dunning-Kruger – de ce ignoranţii şi incompetenţii se supraapreciază …
Corespondenta la redactie