Mediocrităţile sunt tăciuni care scot mult fum fără să încălzească şi să lumineze.

Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator, care e naţiunea.

Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale.

Cel care luptă e mare, cel ce suferă e sfânt.

Învăţaţii care scriu istoria popoarelor sunt de două feluri: unii, care din copilărie şi până la bătrâneţe au trăit între cărţi, iar alţii, care au trăit şi viaţa cea de toate zilele, cu luptele, necazurile, urâţeniile şi frumuseţile ei, cunoscând în carne şi oase oameni vii de toate felurile.

Viaţa… este o potenţă energetic-spirituală quasi-infinită.

Durerea este focul purificator prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer.

Cunoştinţa vieţii sufleteşti actuale, nu în forma ei, ci în spiritul ei, se poate dobândi plecând de la originile ei daco-romane; noi continuăm azi gânduri născute în mintea străbunilor noştri; unele idei lor le erau neclare, nouă ni s-au lămurit; altele însă şi-au pierdut demult interesul pentru noi, – în sfârşit, câteodată noi nu facem decât să repetăm, subconştient, forme şi vorbe moarte.

Fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiţie.

Iubirea n-are nevoie de răsplată, iertatea nu e o slăbiciune.

Cultura omenească e ritm solidificat în fapte. Cercetând faptele găseşti ritmul.

Moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri.

Indivizii geniali biruiesc materia inertă cu o uşurinţă spăimântătoare.

Omul iubeşte femeia, ucide pe cel ce nu-l lasă să aibă ce doreşte, se bucură de puterea muşchilor lui ori de ascuţimea gândului lui. Iar bucuria îi dă un ritm cât mai grăbit, îl preface întreg în ritm concret-ca dans şi ca sunet cântat, ca tact demiurgic, ca delicată frângere aliniilor aspre şi tari,-îl facr să uite tot ce e slab în el, îl „enthousiasmează”;sufletul desprins din cătuşele materiei vibrează în sine, sfărmând materia, creând extazul incoştient de viaţă reală, de lume ori de personalitate: dă nebunia beţiei dionysiace, dă uitarea de sine a inspiraţiei apollinice, dă divinul aliaj al esenţei vieţii cu esenţa morţii în îmbrăţişarea Afroditei.

Vasile Pârvan

Şi-a început activitatea de istoric cu lucrarea de doctorat Naţionalitatea negustorilor din Imperiul roman (1909, în limba germană), considerată de specialişti ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerţului în antichitatea clasică. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în staţiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa, o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor; unele lipsuri şi exagerări (printre care accentuarea rolului sciţilor şi al celţilor în dezvoltarea culturii geto-dace) nu ştirbesc valoarea acestei lucrări.
Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat la Bucureşti (avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul) şi apoi în Germania, unde s-a specializat în istorie antică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane.
A organizat numeroase şantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria, şi a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice şi monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros şi util.
Prin concepţia sa istorică idealistă, expusă în studiul sociologic Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane şi în eseuri (volumele Idei şi forme istorice şi Memoriale) a reuşit să facă o sinteză a neohegelianismului şi neokantianismului şi s-a declarat adversar al şovinismului şi al cosmopolitismului.
Vasile Pârvan a avut un rol deosebit în crearea noii şcoli româneşti de arheologie. El a organizat Şcoala română din Roma, instituţie pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici, şi a iniţiat şi condus apariţia anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum”, precum şi prima serie a revistei „Dacia”.
Pasionat în totalitate de munca de pe şantier, Vasile Pârvan ignoră apendicita de care suferea. Ajunge într-un final pe masa de operaţie, însă este mult prea târziu pentru a-i salva viaţa. A avut o moarte extrem de regretabilă şi regretată, firul vieţii sale fiind brusc întrerupt, la 26 iunie 1927, la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.

În 1914, arheologul Vasile Pârvan demara campania de scoatere la lumină a celui mai vechi oraş din România: Histria. Cetatea este prima colonie grecească de la Pontul Euxin, fiind întemeiată la mijlocul secolului VII înainte de Hristos de colonişti veniţi din Milet.

Oraşul este construit pe ţărmul Mării Negre, la 60 kilometri nord de Constanţa, vechiul Tomis. Aşezat lângă lacul Sinoe, care odinioară era un golf, cetatea se întinde pe 67 hectare. Incinta a fost apărată de 5 ziduri de incintă succesive, corespunzând etapelor istorice traversate. Histria şi-a primit numele de la Istros, denumirea grecească a fluviului Dunărea. Lângă cetatea antică, localnicii au ridicat o nouă aşezare care a păstrat numele grec: Istria.

Studiază complexul arheologic de la Adamclisi şi treptat, prin cercetările întreprinse, ajunge să cunoască îndeaproape întreaga Dobroge, să aducă date preţioase în problema începuturilor civilizaţiei greceşti în oraşele pontice. În trei campanii arheologice a scos la lumină zidurile puternicei fortăreţe de la Histria. Cercetările sale au constituit baza documentară pentru mai multe studii româneşti şi străine asupra istoriei vechilor colonii greceşti de pe ţărmurile Pontului Euxin“, consemnează Constanţa Călinescu, în cartea sa „Reprezentanţi ai Dobrogei în ştiinţa şi cultura românească“ apărută în 1969. Pârvan organizează Şcoala română din Roma, iniţiază şi conduce anuarele acesteia, precum şi prima serie a revistei Dacia. Meritele sale sunt recunoscute şi peste hotare, fiind ales membru în academi şi foruri internaţionale. Se stinge din viaţă la doar 45 ani, din cauza unei apendicite ignorate. Era 26 iunie 1927, iar Vasile Pârvan lăsa în urmă doar un sfert din Cetatea Histria adusă la lumină. Săpăturile marelui arheolog au fost continuate de Scarlat Lambrino, Emil Condurachi, Dionisie M. Pippidi, Petre Alexandrescu, Alexandru Avram şi Alexandru Suceveanu.