Nimeni nu trebuie să fie numit dușman, toți sunt binefăcătorii voștri, și nimeni nu vă face vouă rău. Nu aveți nici un dușman în afară de voi înșivă.
Nimeni nu trebuie să fie numit dușman, toți sunt binefăcătorii voștri, și nimeni nu vă face vouă rău. Nu aveți nici un dușman în afară de voi înșivă.
Dacă există oameni care exclud oricare dintre creaturile lui Dumnezeu de sub adăpostul milei şi compasiunii, vor exista şi oameni care se vor comporta asemănător cu tovarăşii lor.
Începe prin a face ce e necesar. Apoi fă ce este posibil. Apoi ai să-ți dai seama că deja faci ce credeai că e imposibil.
Cel care lucrează cu mâinile este un muncitor. Cel care lucrează cu mâinile sale şi capul este un meseriaş. Cel care lucrează cu mâinile, cu capul său şi inima este un artist.
Fericit este omul care îşi acceptă seamănul cu defectele lui, aşa cum şi-ar dori ca seamănul să-l accepte pe el.
Trebuie să începi prin a face ceea ce este necesar, apoi ceea ce este posibil, şi deodată te vei pomeni realizând imposibilul.
Să fiu iubit atât cât pot să iubesc şi să primesc atât cât pot să dau.
Numai iertând putem fi iertaţi.
În vreme ce proclami pacea pe buzele tale, fii atent să o ai, chiar şi într-o sporită măsură, în inima ta.
Ce căutăm este ceea ce se caută.
Dacă Dumnezeu poate lucra prin mine, atunci El poate lucra prin oricine.
Nu se cuvine atunci când cineva este în slujba lui Dumnezeu, să aibă o figură sumbră sau o privire rece.
Acolo unde există caritate și înțelepciune, nu există nici frică și nici ignoranță. Unde este răbdare și smerenie, nu există nici furie și nici necaz. Acolo unde există sărăcie și bucurie, nu există nici lăcomie și nici zgârcenie. Acolo unde există pace și meditație, nu este nici anxietate dar nici îndoială.
Este de iertat dacă suntem iertați.
Dacă un superior dă un ordin cuiva care este sub el dar este împotriva conștiinței acelui om, deși acela nu ascultă, totuși nu va fi concediat.
Acolo unde nu se aduce un prejudiciu, lasă-mă să semăn iertare.
Francisc de Assisi
Pe numele său laic de Ioan al lui Petru și Pica Bernardone, cel care va rămâne în memoria posterității sub numele de Sfântul Francisc d’Assisi, a fost unul dintre personajele cele mai proeminente ale anilor 1000, el fiind întemeietorul Ordinului Fraților Minoriți, ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul Franciscanilor. Dar el nu a fost numai atât. S-a născut la cca 1181/1182 în orașul Assisi din Italia, în familia unui negustor de stofe scumpe. La naștere a primit numele de Ioan, fiind botezat în lipsa tatălui său, plecat cu negustoria sa. La întoarcere, tatăl mulțumit de afacerile încheiate în Franța, tatăl îi schimbă numele : Ioan se va numi Francisc (francezul). Copilăria și adolescența sa se petrec în această familie bogată, îngrijit cu dragoste de donna Pica, mama sa. Convertirea lui se va face treptat, în mai multe etape; evenimentele exterioare se vor împleti cu maturizarea sa lăuntrică, relevându-i tânărului din Assisi calea de excepție că va trebui să o urmeze întru sliujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Al 24-lea an al vieții sale (1205) înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viață de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Christos care-i vorbește din Răstignitul din bisericuța San Damiano; pelerinajul la Roma și prima experiență de sărăcie voluntară.
Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieți ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediții militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujești Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuța San Damiano (sf. Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi și repară casa mea, care se ruinează; însuși Francisc, în Testament, amintește cauza convertirii sale, doar că el numește alt eveniment: întâlnirea cu leproșii și slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăință astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproșii, și Domnul însuși m-a condus printre ei și cu ei am fost milostiv. Și îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și a trupului. După aceea, am mai stat puțin și am ieșit din lume (Testament, scris 1226: . 110).
Urmează renunțarea la bunurile pământești și autodezmoștenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri și, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este și originea tonacai franciscane); renovarea a trei bisericuțe (San Damiano, San Pietro della Spina și Porziuncola). După o scurtă ședere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găsește ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el personal se pune în slujirea leproșilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206. După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activității sale, dând naștere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de frați, astfel încât – în 1219 – a ajuns să primească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o misiune concepută în mod total divers și opus logicii cruciadelor, care pe atunci erau în toi). Ascultarea și sărăcia, simplitatea și refuzul oricărui privilegiu, umilința și egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit și un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreție și respect față de ierarhia bisericească, chiar și atunci când îi simțea modelele stranii și străine.
În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală și apropape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atât ale literaturii cât și ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor.
Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte de altfel, scrise în dialectul umbrian. În afară de cele două Reguli monastice (prima neaprobată de papă din cauza austerității prea mari, cea de-a doua aprobată și care constituie și azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuților), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) și, în sfârșit, acea bijuterie a literaturii
medievale și universale: Cântarea fratelui soare, un minunat imn de laudă adresat lui Dumnezeu Creator.
Pentru înțelegerea nealterată a mesajului și carismei sale, textul fundamental este scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieții.
Pictura Bisericii Drăgănescu executată de pr. Arsenie Boca îl înfăţişează pe Francisc în cer, alături de mai mulţi sfinţi ai Bisericii Răsăritului.
Surse: ro.wikipedia.org
rugaciune.ro
Lasă un răspuns