Nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou.

Niciun creştin nu este scutit, sub niciun chip, de crucea sa, pentru că e un dar de la Dumnezeu suferinţa.

Vă spun acuma, ca un duhovnic: Nu se supără Dumnezeu pe greşelile noastre atât de mult pe cât se supără dacă suntem nepăsători.

Sfatul cel mai important: iubeşte, iubeşte, iubeşte cu tot sufletul şi… iartă.

Nici inteligenţa, nici educaţia, nu au nicio valoare daca nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii.

Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspin poate să fie o rugăciune.

Învaţă să ai mereu un zâmbet ascuns în inimă.

Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu!

Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia – adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

Să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi…

Dacă suporţi crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine.

În oricare dispută, război etc, oamenii se luptă între ei, dar de câştigat câştigă diavolul.

Să ştiti că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decît un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.

Ce credeți, că moartea vine să-i faci o cafea? Hm, vine să te ia, nu-i chiar glumă. Dar cum te ia? Cum te duci?

Cu dracul nu se stă de vorbă. Spune „Doamne, iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase”, asta e poziţia când eşti atacat.

Dacă scăpăm de draci, ce-o să ne facem fără ei? Ei îmi arată diferenţa dintre ce cred că sunt şi ce sunt în realitate.

Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului.

Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte, de scuze, de explicaţii, ci de inimile noastre.

Tinerilor, daţi-mi mie tinereţea voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea!

Orice respingere a acestor duhuri rele este o cunună care ne aşteaptă.

Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ţi tai voia şi să asculţi. Şi, fraţilor, ştiţi ce înseamnă cruce: să duci ce nu-ţi convine. Asta înseamnă!

Milostenia nu este numai să dai din traistă.

Să ai o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, căci, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Nicio nenorocire nu este de nereparat atât timp cât credinţa e în picioare.

Recomand tuturor fiilor mei duhovniceşti o stare de permanentă veselie duhovnicească.

Cu Dumnezeu să nu te joci!

Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti.

Maica Domnului ne iubește mult. Ea vede în noi prețul morții lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne dorește lucruri mai mari decât ne dorim noi înșine.

Simţiţi cât de mult şi des puteţi plăcerea divină – adică să te arăţi mic şi umilit, cu sentimentul distanţei dintre tine şi ceilalţi.

Cine ştie că există veşnicie şi nu ia nici o măsură, este bun de închis în casa de nebuni.

Nu aș vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simți cu adevărat dragostea și mila Maicii Domnului.

Să știi să stai de vorbă cu copacii… cu majestatea aceasta nemișcată a lor, cu rădăcinile pe pământ și cu vârfurile către cer.

Părintele Arsenie Papacioc

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea…” De mic, Anghel dovedește o memorie bogată și o vie inteligență, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât și fizice. La întrecerile interșcolare, organizate în București, obține locul I la viteză și locul II la sărituri. În anul 1932 a absolvit Școala de arte și meserii din București.
După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenția de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. Starețul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că ești nițel mai învățat și nu te pot pune la boi. Ce o să zică frații? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“.
A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu în 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară.

Nu a renunțat la gândul de a se călugări și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit ca frate în obștea monahilor în anul 1947. A primit ascultarea de paracliser și apoi pe cea de a preda educația civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniștii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creștină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moșie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an și jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la schitul Ciclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea nu a aprobat gestul al mitropolitului, astfel că fratele Anghel de atunci a trebuit să plece de acolo, ajungând la Mănăstirea Sihăstria în anul 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic. Astfel a revenit în București, la Mănăstirea Antim, unde a fost călugărit, primind numele de Arsenie, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuș, iar naș de călugărie fiindu-i părintele Petroniu Tănase. A fost hirotonit preot pe seama mănăstirii Slatina pe 26 septembrie 1950. După ce a primit și preoția, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț (1951). A plecat apoi la Mănăstirea Slatina, al cărei egumen a fost (1952-1958).
Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. Astfel, în anul 1958 a fost arestat și dus la Suceava, fiind acuzat de „subminarea ordinii sociale” alături de ceilalți membri ai mișcării spirituale și intelectuale „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. A fost ținut în anchetă vreme de nouăzeci de zile, bătut și chinuit, mutat de la un penitenciar la altul și a fost în cele din urmă condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost eliberat în 1964 de la închisoarea din Aiud, beneficiind de amnistia generală a deținuților politici. După eliberare, o vreme nu a fost reprimit în monahism, însă a fost primit de Mitropolitul Ardealului de atunci și trimis ca preot la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria – Techirghiol, unde a rămas până la trecerea sa la Domnul.

ÎnaltPreaSfinţitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, dezvăluie că părintele Papacioc a ajutat la ridicarea lăcaşurilor de cult, oferind banii lăsaţi în chilie de credincioşi. Atunci când cineva avea nevoie ştia că la duhovnic găseşte nu doar alinare sufletească, ci şi o mână de ajutor din cutia milei.

Arhiepiscopul Tomisului a mai lăsat să se ştie un lucru, de care mulţi s-au întrebat. De la venirea sa în Dobrogea, numărul lăcaşurilor de cult din Constanţa s-a triplat.

La data de 19 iulie 2011, stareţul Iustin Petre de la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian din judeţul Constanţa pătrundea cu evlavie în chilia duhovnicului de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Momentul pe care toţi l-ar fi vrut amânat, dar pe care Papacioc îl aştepta cu intensitate, doritor de întâlnirea cu Hristos, se petrecuse. „Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic şi un medic. Eu îl priveam cu un soi de sfială şi curiozitate în acelaşi timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viaţă, mai ales, pielea părintelui, pe mâini şi pe faţă, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneţii. Priveam şi nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil pielea s-a curăţat până a căpătat o culoare alb-sidefiu. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni în plină desfăşurare. M-am abţinut să fac aprecieri cu cei de faţă. În zilele care au urmat până la înmormântare mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau şiruri, şiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: «Ce frumos e părintele! Ce faţă luminoasă are! Ce mâini albe!». Atunci m-am încredinţat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală“, îşi aminteşte stareţul Iustin de la Casian. Aceasta şi alte amintiri sunt cuprinse în cartea „Ochii prin care vedeam cerul“, pe care fiii duhovniceşti de la mănăstirea Ioan Casian au închinat-o părintelui Papacioc.