Numai ticăloşii nu pot urî. Fiindcă ticăloşii n-au de ce plânge orânduielile societăţii noastre. Ei se acomodează. Ei răspund răului cu rău. Dar un om de treabă e constrâns să urască. Altfel, devine şi el complice.

Stătusem atâta vreme lângă fericire şi eu o căutasem aiurea. Nimic nu merită să treacă înaintea iubirii.

Viermele e foarte mulţumit de existenţa lui de vierme şi nu doreşte altceva, pentru că nu are noţiunea unui altceva.

Viaţa poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanţă, esenţială este intensitatea.

A ierta e o manieră teribilă de a te răzbuna.

Nu există o singurătate mai cruntă decât cea din mijlocul mulţimilor.

Suferinţa presupune speranţă de eliberare. Ea dă un scop vieţii. Şi important în viaţa e să urmăreşti un scop, nu să-l atingi!

Mizeria comediei, ca să-i spunem aşa, mondene, este că totul se petrece ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Toţi vorbesc ceea ce n-ar trebui să vorbească şi fac ceea ce n-ar voi să facă. Toţi ar avea altceva de spus şi mai ales altcuiva de spus.

Fiecare om este un cimitir de intenţii nerealizate.

Totul e să ştii a domina animalul, să-l constrângi sclav raţiunei, să-l ţii din scurt când şovăie.

S-a dovedit încă o dată cât de adevărat e că oamenii buni şi ideile generoase fac omenirii răul cel mai adânc.

Când eşti în haita lupilor, trebuie să urli ca lupii.

Sunt singurul scrib care în loc să alerg după ciolane de ros am ţicneala să mă culc ori să mă scol la trei noaptea, să-mi impun benevol un regim mai strict decât cel de lagăr, pentru a îndruga cai verzi pe pereţi literari.

Eu îmi organizez chiar şi timpul pierdut. Îţi şoptesc aceasta la ureche, numai pentru dumneata: chiar viciile.

Munca e o tristă necesitate, nu o sacră necesitate! E cloroformul vieţii…

O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, când n-are pe ce umăr îşi sprijini fruntea.

Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă realitatea decât prin faptă.

Omul e o oxinitrocarbură de hidrogen coloidal cu câteva impurităţi.

Pe lângă fiecare trece o umbră, o părere de rău: ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de clipă, pentru gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre…

Fără ură nu poate exista iubire, cum nu există lumină fără umbră!

A recunoaşte o greşeală e reţeta cea mai comodă pentru a te dispensa de obligaţia s-o repari.

Contele Spada: Dacă îţi place glezna unei femei, nu-i neapărat nevoie să-i admiri vocea şi inteligenţa.

În primul rând e discutabil dacă există iubire. Dacă a existat. E discutabilă orice iubire odată ce a devenit trecut. Fost-a iubire cu adevărat? Puţine rezistă la întrebare.

El nu visa nimic. Era întotdeauna prea obosit ca să poată visa. Dormea cu pumnii strânşi, se trezea pe aceeaşi parte.

Cezar Petrescu

S-a spus că a fost primul scriitor profesionist, pentru că toată viaţa n-a avut altă sursă de venit decât scrisul. În apropiere de Cotnari, în judeţul Iaşi, Hodora este un sat adormit de soare cu uliţe prăfuite, a cărui soartă pare de mult timp hotărâtă. Casele joase au prispe umbrite. Câteva bătrâne stau pironite în poartă, uitându-se la sătenii care vin de la coasă, pe lângă caii care trag alene căruţele cu fân.
Aici, la conacul bunicilor săi, Iordache şi Smaranda Co­mo­niţă, s-a născut la 1 decembrie 1892 Cezar Petrescu. Era primul din­tre cei şapte copii ai soţilor Olga şi Di­mitrie Petrescu.
Conacul Comoniţă a fost complet distrus în timpul primului răz­boi mondial şi nu a mai fost reconstruit. Scriitorul nu a fost legat de acest loc, ci mai mult de Iaşi şi ulterior de Bu­cu­reşti şi Buşteni, unde este casa sa me­mo­rială. Tinereţea lui Cezar Petrescu a fost profund marcată de boală şi depresii. În 1911, în anul II de facultate, la Iaşi, contractează o tuberculoză ganglionară, fi­ind operat în 1913. În ceea ce priveşte cariera, cu toate că a ab­solvit Dreptul, nu a do­rit să profeseze niciodată. Dar cel mai dra­matic moment este acela din mai 1918, când în urma unei partide de cărţi cu ofiţeri străini la care a pierdut o sumă mare de bani, pe care a achitat-o din sa­la­riile funcţiona­rilor din plasa unde era subprefect, a încercat să se sinucidă cu mangan. “Sper că mă vei ierta de ne­plă­ce­ri­le ce v-am făcut în inutila-mi viaţă. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare”, scria atunci Cezar Petrescu.
Nu este de mirare că în romanele sale existenţa umană este profund tragică, eroii săi sunt învinşi ai vie­ţii. Vagul şi cenuşiul cotidian, stresul, dr­a­m­a ratării, a compromisului într-o existenţă banală, care duce până la nebunie, se repetă în paginile povesti­rilor şi ro­ma­nelor sale. Mii de pagini, 70 de volume de mare diversitate, o vastă operă de actualitate şi astăzi, scrisă într-un limbaj expresiv, mai co­lorat, cu multe neologisme.
Cezar Petrescu s-a manifestat de tânăr ca scriitor, dar a debutat la 30 de ani, în 1923. Opt ani mai târziu primea Premiul Naţional pentru Literatură. Era mereu în criză de timp, de aceea avea impresia că romanele sale erau “scrise aproape toate ca pe peron de gară, în ultimul moment”, dar nu putea trăi decât scriind. Ca ziarist era dezinvolt şi critic. A început să scrie în 1912 în ziarele din Iaşi, iar din 1919 a publicat zilnic două, trei articole la diferite cotidiene, simultan editând o revistă pe care o şi administra. Considera ziaristica ”un preţios şi strategic punct de observaţie”, mărturisind că “regăseşte în redacţii efervescenţa celei mai acute actualităţi, frenezia celor mai nesăbuite pasiuni, abjecţii, trădări şi vânzări”.
Camil Petrescu a suferit mult timp, pentru că era adesea confundat cu Cezar Petrescu – mai degrabă amuzat de această greşeală, pe care însuşi Nicolae Iorga a făcut-o în cartea sa, Istoria literaturii române, şi care este destul de des întâlnită şi astăzi. Nicolae Carandino povestea cum odată l-a apărat pe Camil Petrescu în faţa unei instanţe fiscale, spunând că “este la mijloc o gravă confuzie. Aţi evaluat în realitate veniturile lui Cezar Petrescu. Ăla se vinde. Clientul meu numai se tipăreşte”. Cu “privirile şi mişcările iuţi, nervoase, ca şi vorba, radiind o energie rar întâlnită. Totdeauna ras proaspăt şi îngrijit, în costume elegante, de obicei de nuanţă gri, cu linia pantalonului călcată impecabil şi o cămaşă ca spuma”, scria Vlaicu Bârna. “Întrunea fizicul cel mai burghez din lume cu firea cea mai boemă. Literatura lui – inegală – falsifica în ochii celor care nu îl cunoşteau o personalitate de artist dăruit în variate domenii, de cititor infatigabil, de scriitor, de publicist, de grafician. Nu ieşea de sub robia peniţei decât pentru a merge la cârciumă sau la cazino, căutând sensurile întortocheate ale vieţii şi ale morţii. Placid în aparenţă, el avea o fire ardentă, care nu se manifesta prin mişcare, fiindcă pur şi simplu o depăşea. Rubicond, alterna vehemenţele melancolice cu explozii joviale. Cine l-ar fi bănuit, după scris, timid şi tăcut? Cine, fără să-i fi surprins privirea?”, scria Nicolae Carandino.
Avea toate viciile: băutura, cartofor, amator de femei, boem incorigibil, dar răscumpăra orice defect prin farmec. Cezar Petrescu era “un causeur şi un intelectual rafinat”. “Era carismatic şi curtat de femei, iubea vinul bun, o carte plăcută, femeile frumoase, dacă se putea să fie blonde, un ceas de taclale cu un prieten şi un joc nebun de cărţi”, scria Valeriu Bârnă. Cezar Petrescu a trăit o viaţă plină de contradicţii, confuzii şi agitaţie, de unde şi-a luat multe dintre subiectele romanelor sale. Regimul comunist i-a impus scriitorului colaboratori dintre activiştii partidului, silindu-l să semneze împreună cu ei tot ce a publicat în ultimii zece ani ai vieţii. Pentru a-l constrânge, i-a fost hărţuită familia, iar fratele, două dintre surori şi un cumnat au fost anchetaţi şi încarceraţi. “De-abia ţin condeiul, obosesc de mă ia naiba după 3-4 pagini – ori după cum ştii, eu abia după 10 ceasuri de lucru şi după 10 ţigări şi 11 ceşti mari de cafea neagră mă simţeam în adevărata formă şi gata să bat normele celorlalţi scriitori”, scria Cezar Petrescu în martie 1953.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă “Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX.  Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei ”România literară”, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul “Întunecare” (1927-1928). Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – colaborare cu M. Novicov.
În 1940, singurul fiu al scriitorului şi-a ucis iubita, după care s-a sinucis, avea 23 de ani. Povestea a fost trecută cu vederea de presa vremii, din dorinţa lui Cezar Petrescu.
Către sfârşitul vieţii, obosit de reumatism, infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria în 1959: “Ce fel de viaţă mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ţi se urăşte de aşa viaţă”. De altfel, prefera să stea cât mai departe, cât mai singur. “Anii m-au făcut sceptic. Anii, viaţa, experienţele”, scria acesta în 1957. Bolnav de cancer, moare după o lungă suferinţă în 1961, în vârstă de 69 de ani.

Opera lui Cezar Petrescu cuprinde circa 70 volume – romane , nuvele, piese de teatru, proză fantastică și literatură pentru copii, studii, note de călătorie și memorialistică.

Cronica românească a veacului XX

• Rodul pământului
  • Scrisorile unui răzeș, 1922
• Război și pace
  • Întunecare,2 vol., 1927 – 1928
  • Ochii strigoiului, 1942
  • Plecat fără adresă
  • Sosit fără adresă
• Capitala care ucide (temă semănătoristă)
  • Calea Victoriei, 1930
  • Greta Garbo, 1932
  • Duminica orbului, 1934
  • Carlton
  • Oraș patriarhal, 1930
• Ciclul 1907 – Mane, Tekkel, Fares, 1937
  • Noi vrem pământ, 1938
  • Pământ … mormânt,

• Comoara regelui Dromichet, 1931
• Aurul negru, 1934
• Apostol, 1933 și 1944 – Scris în memoria primului sau dascǎl, Nicolae Apostol .

Literatură pentru copii

• Fram, ursul polar, 1931
• Cocârț și bomba atomică, 1945
• Pif – Paf – Puf, 1945
• Omul de zăpadă, 1945
• Iliuță copil, 1945
• Neghiniță, 1945

Surse : autori.citatepedia.ro
               jurnalul.ro
              ro.wikipedia.org
              youtube.com