Oamenii fac lucruri care dacă nu ar fi proști nu i-ar putea sili nimeni să le facă.

Noi zicem de un caine care latra ca nu te musca niciodata, dar zicala asta umana nu e sigur ca o stiu chiar toti cainii.

Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.

Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.

Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui.

Eu râd când e rău pentru că ştiu că o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o să fie rău.

Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.

(…) ce este omul?(…) Omul este o ființă însetată de iubire și nemurire. Sfârșitul său e totdeauna tragic.

Sunt lucruri care nu se spun si, daca am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scadea.

Cine nu stie ce e pacatul, nu inseamna ca e un sfant, ci un neputincios: nu-l savarseste fiindca nu e in stare, nu fiindca are credinta puternica.

Daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra.

Cineva care sta pe dinafara nu poate sa judece ce e pe inauntru.

Nu-i inteleg pe cei care vorbesc despre trecut si viitor si nu mai vad clipa de fata care e viata, restul e iluzie ce a fost sau iluzie pe care ti-o faci .

Daca dragoste nu e, nimic nu e.

Marin Preda

Pentru Marin Preda, viața a fost ca o pradă. A furat iubire, dar a dăruit și mai multă. A fost căsătorit de trei ori.

Marin Preda este în literatura română un exemplu de scriitor care, spre a ajunge în lumea literară – şi chiar foarte sus în ierarhia ei – a străbătut un drum foarte lung, mult mai lung decât majoritatea scriitorilor români. El nu a avut privilegiul de a se naşte într-o familie dispusă să facă eforturi pentru a-l împinge într-o poziţie superioară condiţiei sale sociale. Între mama lui Creangă din se­colul al XIX-lea, care şi-a trimis forţat băiatul la şcoală, şi tatăl lui Marin Preda, care, o sută de ani mai târziu, dimpotrivă, nu şi-a lăsat fiul să frecventeze clasa întâi decât de la vârsta de 8 ani, este o diferenţă de mentalitate ce s-ar fi putut răsfrânge dezastruos asu­pra viitorului lui Marin Preda. Tatăl său va deveni sub chipul lui Ilie Moromete unul dintre cele mai celebre şi mai simpatice perso­naje ale literaturii române. Acesta e drumul uriaş pe care l-a parcurs autorul Moromeţilor, de la copilul sortit iniţial, ca şi fraţii şi părinţii săi ţărani, să frământe toată viaţa pământul, până la scriitorul cu un destin literar excepţional, citit, iubit şi admirat de o întreagă ţară şi, spre sfârşitul vieţii, director al celei mai prestigioase edituri naţionale (Cartea românească) şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în satul Siliştea-Gumeşti (Teleorman), într-o familie de ţărani împroprietăriţi prin reforma agrară din 1921. Avea 8 fraţi şi surori, 5 dintre ei din căsătoriile anterioare ale părinţilor lui (două surori dinspre partea mamei şi trei băieţi dinspre partea tatălui). În această familie numeroasă, cu multe nevoi şi relativ puţine resurse, nu şcoala şi instrucţia erau privilegiate, ci munca la câmp, colaborarea strânsă între membrii familiei, sub autoritatea temută a tatălui. Despre atmosfera din familie şi din satul natal, Preda va povesti pe larg în pri­mul vo­lum din Moromeţii, unul dintre cele mai im­portante romane din literatura română de după al doilea război mondial (1955) şi printre puţinele care treceau dincolo de ca­noanele simpliste ale “rea­lismului socialist”.

În 1941, Marin Preda era la Bucureşti, unde se mutase la o Şcoală Normală similară celei din Cristur-Odorhei, care devenise teritoriu maghiar după Dictatul de la Viena (1940). Îşi întrerupe studiile din cauză că nu are bani şi se angajează corector la ziarul Timpul. Între timp, asistă la evenimentele politice care, în acea perioadă plină de tensiuni, se succed cu repeziciune. Le va descrie (venirea la putere a mareşalului Antonescu, rebeliunea legionară şi înăbuşirea ei de către Mareşal) în romanul Delirul (1975) şi cartea memorială Viaţa ca o pradă (1977), care vor reprezenta adevărate best-seller-uri, datorită stilului său personal foarte percutant, precum şi faptului că scriitorul evoca în ele persona­lităţi şi o perioadă contradictorii până atunci, evitate cu grijă de istoriografia comunistă.

Debutul literar datează din 1942, în ziarul Timpul, la pagina literară girată de Miron Radu Paraschivescu, cu o schiţă, Pârlitu. Va continua să publice povestiri şi nuvele până în 1955. Va traversa războiul cu bine, după trei ani de front (între 1943 şi 1945, descrişi în Delirul şi Viaţa ca o pradă).
Instalarea regimului comunist coincide pentru Marin Preda cu o dezvoltare tot mai rapidă a vocaţiei sale literare. Publică volume de povestiri, nuvele “pe linie“, dintre care una, Desfăşurarea (1952) va fi şi ecranizată. Iar cu Moromeţii, volumul întâi, Marin Preda se ridică la un nivel de la care nu va mai coborî decât rareori şi doar parţial. Până la dispariţie, va mai publica 11 cărţi. Printre acestea, sunt de remarcat volumele 2 şi 3 din Moromeţii şi, mai ales, marele roman Cel mai iubit dintre pământeni (3 vol.,1980), care i-a adus realmente gloria.

Pe 16 mai 1980, la prânz, Marin Preda (58 de ani) era descoperit fără suflare pe patul camerei sale de la Casa de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Imediat după moartea lui, dar şi după Revoluţie, mulţi au susţinut teoria că decesul scriitorului e suspect.  Fratele scriitorului, Alexandru Preda, îi făcea o mărturisire dramatică, într- un interviu din 2006, lui Gabriel Argeşeanu: “Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât”.
Unul dintre marile mistere de după moartea lui Preda e dispariţia mai multor manuscrise pe care scriitorul le păstra într-o valiză depozitată la Editura Cartea Românească.

Surse : librariaromanilor.com, realitatea.net