Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Obediența la oltenițeni – element dăunător activ al rațiunii și ființei umane

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial a însemnat comunismul sovietic extins precum molima în spațiul European de est în special. Bineînțeles că vulnerabilitatea statelor răvăşite pauperizate după marea conflagraţie, cu o criză poate chiar indusă economică și politică, s-a făcut imediat simțită. Lipsa unor pârghii economice stabile, a unor conducători neduplicitari au îndreptat situația spre varianta comunistă. Astfel s-a impus regimul comunist printr-o forţă redutabilă. Conform principiului geopolitic statele din Europa Est-Centrală nu au avut multe opţiuni de aliniere cu o Mare Putere în afara de forţa sovietică.  România, alături de celelalte state din zona Centrală şi Estică a Europei, a fost supusă noului regim total diferit interbelicului care îşi exercita puterea printr-un adevărat control.

Cunoaștem expresia frecvent circulată și folosită de profesorii noștri de literatură din liceu că România este o insula de latinitate într-o mare de slavism. Astfel, toată această insulă a fost invadată dar nu de marea slavă ci de comuniști care prin violență și viclenie, primitivism și oportunism au reușit să pună mâna pe putere, eliminându-și astfel oponenţii şi ajungând niște ”factotum”, stăpâni de stat prin practica comunistă. Potrivit istoricilor, din luna septembrie 1944 până în decembrie 1947, comuniştii însetaţi de putere şi control au reuşit să acapareze pârghiile politice şi să-şi planifice în mod minuţios ascensiunea fiind coordonaţi de la Kremlin. Consecvenţa şi duritatea politicii lui Stalin au făcut ca ţările est-europene să fie înghiţite pe orbita geopolitcă sovietică. A urmat calvarul regimului stalinisto-leninist care a otrăvit iremediabil vreo 42 de ani România condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej, iar mai târziu cu dedicație absolută și fără dubii ori greșeală condusă de un cizmar, fiu al poporului, pe nume Nicolae Ceaușescu. Nu mi-am propus să fac o retrospectivă fiindcă nici mie nu-mi priește un trecut cu amintiri dezastruoase, deși pe timpul dictatorului copilăria mea a fost una lipsită de griji și asta în niciun caz datorită lui, ci datorită părinților mei. Însă coincidența a făcut să se potrivească cu perioada comunistă. Noi cei mai mici sau adolescenți ori mai tineri nu am fost loviți până la leșin de microbul comunistoid, astfel că, deși am fi putut fi influențați de anumite aspecte, nu am călcat pe urmele nostalgicilor comuniști, amorezaților de acel regim care a imbecilizat populația și care a făcut-o extrem de obedientă, fără vreo legătură cu teoriile lui Marx și Engels, total opusă visurilor și năzuințelor oamenilor liniștiți. Cu toate că în decembrie 1989, odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste, România a trecut oficial la un sistem de guvernare având la bază principiile democraţiei, în perioada care a urmat schim­bării regimului totalitar, se observă o continuare a flagelului bolşevic şi a modului de conducere şi chiar de dominaţie specific autorităţilor comuniste. Vladimir Tismăneanu notează în cartea sa ”Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comu­nismului românesc ” în anul 2005: „Partidele post-comuniste au preluat integral funcţia de reprezentare politică pe care o îndeplinea partidul comunist, fără însă a-şi asuma şi atribuţiile sociale şi economice pe care acesta le exercita. Cu alte cuvinte, partidele tranziţiei nutresc ambiţia de a fi, în indiviziune şi cu excluderea oricărui terţ, unicele purtătoare ale opţiunilor politice ale societăţii, dar nu se arată dispuse să se angajeze în politici de dezvoltare care să conducă la modernizarea societăţii”. repr
Tocmai de aceea, tranziţia românească este caracterizată de politologul Vladimir Tismăneanu ca fiind „marcată de lipsă de voinţă în direcţia reformelor şi lipsă de imaginaţie”.
Așadar ajungem la concluzia că psihicul uman ascunde multe taine, are cotloane de care unii fie nu sunt conștienți de ele, fie sunt dar le place starea asta cu multe cămăruțe ascunse de unde să scoată arsenalul exploziv în acest caz socialist, taine devenite mecanisme în timp, deprinse în trecutul nostru ca specie. Și astfel, printre multe alte reacții psihice de rezonanță, a apărut una care pentru persoanele cinstite, cu conștiință, active, curajoase, constituie un pericol, o stare latentă a unei stări psihotice condamnabile ce nu o vor interpusă cu ei, dar pentru pasivi, lași, fără conștiență, fricoși, este o stare de spirit reconfortantă care se cheamă ”obediență” și pe care o acceptă spășiți ca făcând parte din ei.
”Obediența” este nu numai periculoasă ci prietenă de multe ori cu prostia. Și prea puțin sau mai deloc cu bunul simț. Despre obediență vorbim când oltenițenii înghit strategia vicioasă și viciată a conducerii unui oraș, când ei stau în frig și nu fac nimic pentru a-și manifesta nemulțumirea sau oroarea față de astfel de manevre. ”Obediența” caracterizează marea parte a populației din Oltenița care pe zi ce trece se îndreaptă spre îmbătrânire, fiindcă mulți au luat drumul emigrării, al pribegiei, din diverse motive, și atunci cel mai în vârstă nu mai are scopul, curajul, forța, cinstea tânărului nepătat de plocoane, sau cu prea plinul salutului față de ”domn’ primar” cu plecăciune spre slugărnicie. Marea parte din ce a rămas aici nu are tenacitatea ori dorința de a trăi liber, independent, fără îngrădiri sau fluență ca cei liberi, tineri și înfricoșați de sclavie în propria gândire. Iar care încearcă să mai schimbe ceva, să arate culoarea realității și drumul corect, ori este îngrădit ori este considerat nebun. Atunci să vedem cine ”nu este nebun” cu exemple :
Așadar, despre ”obediență” vorbim când oltenițeanul stă în frig și înghite tot felul de gogoși din luna octombrie până la 1 decembrie cum a fost anul ăsta., când cu ”mari și grele” eforturi apartamentele rămase cuplate la societatea de distribuție apă caldă-căldură Termourban au primit în final și după săptămâni de chin, frig, boli, complicații, acea căldură, cuvenită de fapt conform legii. Interesant este că obedienții se bucură de gest, exact cum fac câinii ținuți de stăpâni și înfometați zile întregi, care primesc apoi o bucată de pâine în scârbă, ca și cum nu meritau dar hai, treacă de la stăpân gestul, totul sub semnul disprețului. Dar nu, ei, acești obedienți, nu sunt cei nebuni.
Despre ”obediență” vorbim când bem apă încărcată cu calcar și alte substanțe nocive ce ne distrug sănătatea și boilerele sau centralele termice din cauza lipsei une statii de tratare a apei în oraș, deși există studii de fezabilitate făcute de mai bine de doi ani. Iar oamenii nu vor să ia atitudine în privința normalizării acestui aspect pentru că ei știu să se supună și atunci ei ”nu” sunt cei nebuni. ”Obediență” se cheamă când știm că unele străzi trebuiau asfaltate de mult de când exista un plan finalizat dar nerespectat, iar oamenii tac fiindcă refuză voit să se informeze și atunci acceptă ”obediența”.
Starea de ”obediență” este acceptarea atunci când se circulă prost pe străzi din cauza gropilor, oamenii continuând astfel să îndure și să tacă. ”Obediență” se cheamă orice formă de tăcere subjugata fie indusă, fie pornită din propriul interior sub diverse motive, fie prostie, fie lipsă de informație, teamă, amenințări, șantaje dar deseori legate de interese personale. ”Obediență” se cheamă acea stare creată chiar dacă oamenii văd ceva deranjant sau strigător la cer, împotriva legilor firii ori împotriva mersului normal al unei societăți civilizate iar ei nu fac nimic ori tac. ”Obediență” este atunci când oltenițeanul rabdă sau închide ochii la atitudinea ignorantă a unor consilieri fără educație sau bun simț care sfidează, nu neapărat din starea creată prin lingușirea noului conducător de oraș, după ce, fără vreun proces de conștiență, au migrat lejer dintr-o barcă a puterii în alta, ci din lipsa lor de educație sau tupeul acela moștenit din comunism, crezând astfel că l-au luat pe Dumnezeu de picior și devenind inamovibili, ceea ce este total fals. ”Obediența” este atunci când tu, oltenițean și cetățean al unui oraș ce are nevoie de multe schimbări pentru a deveni unul în rând cu cele europene, ești nemulțumit de ceva dar nu lupți pentru normalizarea situației, nu vrei să ai puncte de vedere deși toate motivele stau în tine și capacitatea ta de reacție, în forma de atitudine.
Rezultatele celebrului şi controversatului experiment realizat la universitatea americană Yale de profesorul Stanley Milgram pentru  măsurarea gradului în care participanţii executau ordinele unei persoane cu semnele autorităţii, chiar dacă aceste ordine intrau în conflict cu propriile norme morale, au fost stupefiante. Ca psiholog, profesorul Stanley Milgram a dorit să afle ce rotiţă din mecanismul psihic uman a făcut posibil holocaustul din lagărele de concentrare în cel de-al doilea război mondial în care naziştii au exterminat milioane de evrei. Findcă orice faptă extremă de acest fel, orice fenomen negativ pleacă de la niște procese psihologice. Experimentul a început în iulie 1961, la trei luni după ce începuse la Ierusalim procesul unui criminal de război nazist, Adolf Eichmann.
Experimentele lui Milgram despre obedienţă rămân un punct de reper important în psihologia socială. Ele ne-au arătat cum oameni obişnuiţi pot fi capabili de acte inimaginabil de violente, sângeroase, atunci când li se ordonă asta dintr-o poziţie de autoritate, chiar şi atunci când ei personal ar dori să nu fie părtaşi.

Experimentul a avut loc după următoarea reţetă:
– Se ia un “elev” şi se conectează prin fire la un panou electric. Niciodată nu va trece curent electric prin acestea, însă subiectul nu ştie acest detaliu.
– Se ia un “profesor” (subiectul) şi se pune în faţa unui panou de control de unde poate ajusta intensitatea şi activarea. I se spune că prin acest panou trebuie să trimită şocuri electrice “elevului” în cazul în care răspunde greşit la întrebări.
– Intensitatea era gradată de la 0 la 400 în cazul experimentului de faţă. Se pornea de la o intensitate mică asociată unui sentiment minor de disconfort, însă creşterea în intensitate era asociată cu ea o creştere în durerea resimţită. Cu fiecare răspuns greşit, şocul era din ce în ce mai puternic.
– Se dă un set de întrebări şi instrucţiuni precise de a mări intensitatea curentului dacă răspunsurile sunt greşite.
– “Elevul” era de fapt colaborator al cercetătorilor, iar răspunsurile erau măsluite (cam doar 25% erau corecte), astfel încât subiectul să fie nevoit să crească mereu intensitatea curentului pentru a-l pedepsi.

Ce au descoperit:
– În ciuda faptului că subiectul se simţea vinovat de suferinţa “elevului” (existau indicii vizuale, sau chiar ajungea să îl roage pe supravegetor să înceteze), foarte mulţi subiecţi au ajuns cu intensitatea pe la nivelele maxime.
– Un sacrificiu săvârşit justifică un alt sacrificiu similar. Dacă deja l-ai curentat la 350 de ce nu l-ai curenta la 360? Iar dacă l-ai curentat la 360 de ce nu l-ai curenta la 370? Şi aşa mai departe, chiar dacă “elevul” implora ca experimentul să înceteze.
– Într-o situaţie de criză şi confuzie nu este nevoie de justificări raţionale pentru a face un om să reacţioneze cum vrei tu. Trebuie doar să-i spui ceva gen: “este foarte important să faci ceea ce ţi se spune”, “este imperativ să urmezi ordinele”, etc.

Obediența sau acea atitudine de supunere, de ascultare, este, din punct de vedere al analizei și al unor tratate  psihologice, o atitudine individuală specifică animalelor care trăiesc în grupuri, oamenii excelând în această privință, fiind animale care trăiesc în grupuri mari ce formează relații sociale complexe, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, ca subcomponentă a societății.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

19 + twelve =

+ 5 = 11

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

Corespondenta la redactie