Ce înseamnă “hedonism”?

Strict lingvistic, hedonism este un împrumut din limba franceză (fr. hedonisme), având ca etimon grecescul hēdonḗ + sufixul – ismos, însemnând: concepție care proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorința de a o obține, principiu al comportamentului; cultul plăcerii (DEX).

În antichitate, hedonismul s-a afirmat ca o concepţie etică şi filosofică, ale cărei baze au fost puse de Aristpp din Cirene (discipol al lui Socrate), dezvoltată ulterior, pe baze raţionaliste, de Epicur (filosof grec din secolul al IV-lea i.Hr.), apoi de reprezentanţii Renaşterii, iar în secolul al XVIII-lea de iluminişti, cu accente antireligioase.

Dincolo de anumite diferenţe, sistemul de gândire al hedoniştilor din diverse epoci a afirmat câteva teme comune: prietenia (aspect preţuit în mod deosebit de Epicur), tandreţea, sexualitatea, nobleţea sufletului, binele social, plăcerea conversaţiei, a cunoaşterii prin artă şi ştiinţe, rafinamentul culinar etc., toate cu scopul de a evita neplăcerile vieţii, umilinţa, supunerea faţă de o autoritate, violenţa, privaţiunile de orice fel, frustrările, situaţiile conflictuale generate de incapacitatea anumitor indivizi de a menţine, prin puterea cuvântului lor, armonia în relaţiile interumane.

Afirmând astfel de valori, hedoniştii le-au cultivat prin efortul constant de cunoaştere a lumii şi prin cunoaştere de sine, prin disciplină (în pofida unei aparente contradicţii cu ceea ce înseamnă hedonism, adică manifestare a plăcerii), prin curiozitate, autonomie a gândirii, experienţă a vieţii s.a.m.d.

O astfel de concepţie despre viaţă a intrat în conflict, în toate epocile, cu principiile religiilor monoteiste, deşi trebuie subliniat că au existat şi curente de gândire creştine (susţinute, în epoci diferite, de Toma de Aquino, Blaise Pascal, Erasmus din Rotterdam), care au afirmat că veritabilul hedonism ar consta în starea de contemplaţie a divinităţii, sursa celei mai profunde şi durabile plăceri. În prezent, cel mai cunoscut susţinător al unui astfel de mod de gândire şi de raportare la credinţă este teologul baptist John Stephen Piper, pastor principal la biserica baptistă Bethlehem, din Minneapolis (SUA), ministru al cultului reformat baptist.

Marele filozof Nietzsche, în schimb, a combătut vehement hedonismul creştin, considerându-l nelegitim, o deformare totală a realităţii şi a înţelesului termenului de hedonism.

O definiţie actuală, mai aproape de esenţa hedonismului (epicurismului), aparţine filosofului francez Michel Onfray, si s-ar rezuma la: “Bucură-te şi bucură-i pe alţii, fără a face rău cuiva, în aceasta constă toată morala lumii”.

În limbajul curent, termenul hedonism şi-a pierdut încărcătura filosofică, exprimând doar un mod de a fi bazat pe plăcere, în diversele ei ipostaze, ca expresie a binelui suprem.

Iată un exemplu despre ce ar putea să însemne, pentru omul contemporan, a fi un hedonist, luat dintr-un interviu dat de criticul literar Alex Ştefănescu: “Plăcerea de a te uita la cerul înstelat. Plăcerea de a citi în singurătate poezie. Plăcerea de a-ţi atinge genele de genele iubitei. Plăcerea de a-ţi străbate ţara şi a încerca să o cuprinzi în mintea ta. Plăcerea de a râşni cafea la o râşniţă manuală, de alamă. Plăcerea de a face un foc pe câmp şi a-l privi. Plăcerea de a bea apă dintr-o găleată de lemn, abia scoasă din adâncul unei fântâni cu cumpănă. Plăcerea de a auzi în liniştea nopţii fornăitul calului în grajd. Plăcerea de a nu te uita la televizor. Plăcerea de a merge desculţ prin iarbă”.

Este adevărat, pe de altă parte, că felul “plăcerilor” îi diferenţiază pe hedoniştii autentici de cei care sunt, nu in numele binelui suprem, doar “sclavii” micilor plăceri cotidiene, vulgare, neritualizate, de prost gust. Dar aceasta este o chestiune de opţiune individuală.