Între “off” şi “ofuri”!

În limba română contemporană au pătruns, mai ales prin intermediul mass-mediei, o mulţime de neologisme, în special din engleză, care, în funcţie de vechimea lor în limbă, au fost adaptate mai mult sau mai puţin regulilor limbii noastre.
Există, de asemenea, un limbaj “specializat” al mediului virtual, în interiorul căruia fiecare se descurcă, de multe ori, “după ureche”.
De exemplu, prepoziţiile englezeşti off/on – off-line/on-line (scrise şi offline/online, pronunţate [oflain]/[onlain])/Turn off/on your internet connection/Get off the internet etc. – indică starea de fi deconectat/conectat la o reţea sau la un sistem de comunicatie.
În acest context al lumii virtuale, se pare că mulţi au uitat de românescul of – o interjecţie (cu pluralul ofuri), care poate să exprime: a) durere, amărăciune, regret; deznădejde; necaz, ciudă; b) scârbă, dezgust; c) admiraţie, entuziasm; d) o dorinţă, o rugăminte; e) mirare, surprindere (DEX). Spun că au „uitat”, pentru că, frecvent, se foloseşte ortografierea cu un –f, în locul lui off, o structură de felul of-line (cu un singur –f) neavând sens.
Aşadar, chiar dacă prepoziţia englezească off nu apare în dicţionarul limbii române, aceasta este tolerată în limbajul specializat (din informatică) şi nu trebuie confundată, în scriere, cu interjecţia of, pentru că rezultatul ar fi un fel de „struţo-camilă”, cu iz autohton.
Se poate spune/scrie, de exemplu: Of, prietenii mei sunt, la ora aceasta, off-line!