Pe Marius Barb- Barbone îl cunosc încă din vremea studenţiei. Nu îi ştiam numele, dar îmi amintesc că avea o barcă despre care îmi imaginam că îi era necesară mai degrabă senzaţiei de plutire decât pescuitului, din cauză că se afla la înălţime, adică pe holul etajului al treilea al Căminului de arte, unde ne învecinam şi unde posesorul ei îi făcea neîncetat reparaţii.
Îi plăceau fetele frumoase, ca oricărui pictor care are nevoie de muze, iar mie mi se părea un personaj impozant, de prestanţa unui maestru, care îşi lua şevaletul şi se rătăcea în vremurile de demult în adâncul pădurii fermecate de la Fontainebleau.
În realitate însă, Marius Barb-Barbone este ancorat în neliniştile creatoare ale contemporaneităţii. Arta sa se reîntoarce la vechea cultură a Eladei, selectând din arhetipurile acesteia simboluri conform reperelor proiectului personal. Anatomiei corpului feminin şi masculin, mărului, ordinului ionic, tanagralelor, le conferă noi expresivităţi în acril şi în tehnica uleiului pe pânză şi, fără să părăsească forma şi simbolistica selectată din ampla recuzită imagistică a Greciei antice sintetizează, găsind formule ce pendulează între figurativul interpretat şi expresionismul abstract.
Torsul femeii, prin stilizările, când grafiate cu ajutorul pensulei, devenind scriituri controlate sau de mai mare libertate a gestului artistic, când redate ca suprafeţe ce abundă de culoare, este reprezentat sub forma unor fragmente anatomice asupra cărora acţionează urma instrumentului de pictat, în deplinătatea plasticităţii sale dătătoare de senzualitate. Prin recurenţa motivului în cadrele fizice ale aceluiaşi tablou, această stare ludică este înlocuită cu tenta narativă a discursului vizual şi, de la delicata nuditate, abordarea lui Marius Barb este trecută în registrul unei mai pronunţate sexualităţi, coborând femeia de pe piedestalul zeităţii antice şi reaşezând-o în Hades, unde este prizoniera unui anumit libertinaj cotidian, această trecere realizând-o printr-o discretă afişare a erotismului, idealul de frumuseţe infirmându-se şi apărând, în schimb, dezavuarea, gestul, frustrarea, falsa pudoare.
Asociată cu mărul ca simbol al păcatului originar, „femeia lui Barbone” apare în ipostaza diferitelor interpretări ideatice şi formale. Atunci când artistul speculează volumul anatomic, creând impresia de tridimensional, întâlnim imediat şi ecoul bidimensional în aplatizarea valenţelor expresive ale motivului.
Parcurgând o gamă diversă de nuanţări interpretative, această pictură este posesoarea unui substrat esoteric. Îndrăgitul stil ionic, cu ale sale coarne de berbec, se alătură simbolului falic, evocând ideea masculinizării legată de forţă, evoluţie şi impact fizic.
La un moment dat, imaginea pictată este congruentă cu încordarea. Tensiunea este menţinută în spaţiul pictural de pensulaţia ritmică, de suprapunerea şi juxtapunerea tuşelor, creând o dinamică a suprafeţelor vibrate de scriitura analitică a pensulei sau de culoarea de intensitate maximă, de contraste puternice, de frământări şi căutări.
Dar această mişcare devine complementară cu relaxarea în proximitatea câmpurilor de culoare, iar lumina caldă sau rece crează spaţii compacte, austere, abordarea eliptică a suprafeţelor aride de orice semn vine să vizibilizeze zbaterea elementelor, acolo unde acestea simt nevoia de spaţiu şi unde artistul jonglează cu planurile liniştite şi largi.
Maxima expresie cromatică, exuberanţa tonală cu lirismul ei debordant, uşurinţa de comunicare a artistului cu materia picturală şi buna înţelegere a rigorilor ei în abordarea subiectului antropomorf omogenizează, la nivelul lecturii, mijloacele de expresie.
În anul 2000, Marius Barb-Barbone îşi disciplinează reperele compoziţionale, restrângerea cromatică şi amplificarea tuşelor sub forma unor puncte concentrate în spaţiul pictural al suprafeţelor sintetice constituie preocuparea acestei perioade alături de reinterpretarea unor desene după vasele greceşti.
În intervalul 2007-2010 metamorfozarea fiinţei umane l-a situat în proximitatea Eladei. De aici triumful feminităţii şi concretizarea viziunii pe un număr restrâns de simboluri cu ajutorul cărora şi-a construit un arsenal imagistic a cărei sintaxă este subordonată unor norme ordonatoare ce privesc compoziţia şi conotaţiile cu aluzii la cerinţele conceptuale ale vechii culturi.
În lucrările recente, cromatica violentă ţine de o solaritate a spiritului, de o dorinţă acerbă de frumuseţe, de o răbufnire provocată în urma unei suferinţe surde, care lasă sufletul artistului să iasă în afara fiiţei, imprimând picturii sale un traseu evolutiv, conectat la principiile estetice ale expresionismului.

Critic de Artă Ana Amelia Dincă