Păun Nicolae este meșter în lemn de etnie romă. El ne explică cum s-a moștenit această îndeletnicire de cioplitor în lemn, una dintre obiceiurile care, pare că se lasă uitării. Și asta pentru că puțini dintre tineri mai doresc să învețe meserii tradiționale.

Nea Nicu, cum îi spun prietenii, ne mărturisește povestea cioplitului în lemn, cum s-a moștenit această meserie din tată-n fiu. Meșterul ne povestește cât de important se simte când cioplește o lingură din lemn, un scăunel pe trei picioare, o albie de frământat sau o măsuță și că de fapt totul a fost nu doar o moștenire de familie dar s-a exprimat într-o pasiune, o muncă  pe care o face cu mult drag acum când este pensionar, ocupație cu care își completa veniturile și când lucra în fostul Șantier Naval Oltenița. O mare parte dintre instrumentele de lucru sunt vechi, dar bune.

Cioplitul în lemn a rămas printre puținele meșteșuguri care se mai practică în zona noastră, iar cei care lucrează cu lemnul sunt cei din minoritatea romă. O autentică modalitate de a exprima trăirile unui suflet într-un material care este materie vie până la tăiere, se suprapune cu răbdarea cioplitorului care menține viu acest lemn.

Meșterii populari reprezintă o frântură din ceea ce înseamnă comunitatea romă din  acest colț de țară. Un cioplitor în lemn este un artist, iar artistul știe că acea bucată din lemn merită valoare, iar cu fiecare lucru manual în parte se încheie o poveste. Fiecare obiect din lemn are o poveste. Meșterul Păun și-ar dori o prezentare de obiecte cioplite chiar la Muzeul Țăranului Român, dar știe că este greu de pătruns acolo și nu cunoaște persoane pentru negocieri și nici nu are relații cu meșteri care au mai expus acolo, dar speră ca într-o zi, ceea ce crează să fie admirat și în alte părți din țară, nu doar la Oltenița:

Gheorghe Dobre este alt meșter lucrător în lemn rămas în viață. La 84 de ani, lemnul nu mai are secrete pentru bătrânul cioplitor.

Oameni cinstiți, în credința lui Dumnezeu, acolo în acele obiecte ascuțite din lemn care torceau lâna odată, acele fuioare ce prindeau viață în mâna torcătoarelor, acolo, în scaune sau linguri de lemn, se odihnește încheiată o rețetă: rețeta unei istorii meșteșugărești care are ecou în caracterul nomad al țiganilor.
Într-un fel acești oameni sunt norocoși, nu doar pentru că vin din vremuri când lucrul de mână era un mod de trai, dar mai ale pentru că acest fel de viață a cam dispărut până astăzi, dar cu atât mai mult că ușor, ușor, admiratorii lucrului manual, conștienți că se salvează greu o astfel de muncă, apreciază și mai adânc obiectele realizate de meșterii noștri populari:

Cioplitorii în lemn cunosc faptul că în România, mai ales în zone ca cea din sud, specialiștii în a păstra tradiția meșteșugurilor sunt din ce în ce mai neinteresați, iar selecția meșterilor populari se face greu. Ei știu însă că singurii specialiști care apreciază munca lor sunt cumpărătorii, admiratorii acestor obiecte lucrate manual. Asta i-a și făcut să rămână îndrăgostiți de meșteșugul lor.

Proiectul ”Păstrarea identității rome în Oltenița” este sprijinit de Ministerul Culturii din România, cu scopul promovării valorilor minorității rome.