Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că poate să facă toate relele din lume.

S-a pierdut ideea de păcat și atunci omul crede că poate să facă toate relele din lume.

Dacă creștinii ar răbda rugându-se cu smerenie, ar vedea că după o perioadă de timp, darul Duhului Sfânt le va aduce pace puterilor trupești și sufletești.

La înfricoșătoarea judecată, Dumnezeu va verifica doar milostenia.

Să nu ții păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, așa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul! De aceea se află lumea actuală așa de afundată în neputință, pentru că nu se spovedește.

Cum ți-ai pregătit aripile aici, așa o să zbori dincolo.

Nu poți fi om frumos fără să fii curat la suflet.

De obicei, omul fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiți prea mult, amețești și te prăbușești. Acest simțământ nu este mincinos.

Omul nepăsător față de mântuire duce casă bună cu păcatul și cu patimile; se obișnuiește cu ele, i se par firești, „că așa este el”, fără să-și dea seama de fiara pe care o hrănește. Abia atunci când se trezește și vrea să scape de ele, face o amară experiență.

N-ați văzut oameni împătimiți: bețivi, tutungii, desfrânați ș.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se ho­tărăsc s-o curme cu răul și de zeci de ori cad.

Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă? …

Şi iată acum toate au trecut, au rămas în urmă. Bucuria pascală și lumina Învierii se revarsă peste noi cu îmbelșugare. Mirele Hristos ne-a poftit pe toți la ospățul Său de nuntă…

Mântuirea este marele dar pe care ni-l face Mântuitorul Hristos, prin Sfintele Sale Patimi, și nu rod al ostenelilor noastre.

Nu există alta cale pentru a ajunge la marea bucurie a În­vierii. Pe ea trebuie să călătorim toată viața, căci Paștile din acest an și din fiecare an este numai o arvună, o repetiție pentru Paștele cel veșnic. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice la Paști: „A trecut vremea Postului, dar n-a trecut și rostul postului.”

Va veni însă vremea când călătoria pe calea cea strâmtă se va fi sfârșit pentru totdeauna, când va fi trecut puțina osteneală și vom fi ancorat în limanul odihnei veșnice. Cu ochii minții ațintiți necontenit spre acest țărm, să ne ducem mai departe călătoria. Puțină este osteneala…

Aici pe pământ prăznuim Sfintele Paști puțină vreme. Se sfârșește această bucurie și este urmată iarăși de necazuri, stramtorări, ispite și atâtea altele. Sus însă, în cealaltă lume, Paștele va fi veșnic, fără sfârșit, fără apus, în vecii vecilor.

Când Hristos va veni să judece lumea, să șadă pe tronul slavei și să-i despartă pe cei drepți de cei păcătoși, dând hotărârea cea mai de pe urmă, unii vor urca la cer, iar ceilalți vor coborî definitiv în Iad, după care va urma întoarcerea lui Hristos, a Sfinților îngeri și a tuturor Sfinților către cele de sus.

Necazurile acestei lumi sunt neînsemnate în comparație cu răsplata pentru dureri ce se va da în cealaltă lume, deoarece durerile sunt trecătoare, de mică durată. De multe ori însă ele ni se par grele, de nepurtat și fără de sfârșit. Aceasta vădește omeneasca neputință, dar și lucrarea diavolului, care ne prezintă lucrurile foarte diferit, pentru a ne conduce sigur la deznădejde și disperare, la gândul că chinurile nu se vor sfârși niciodată. Cu toate acestea, ele se sfârșesc, chiar în foarte scurt timp uneori. Şi, îndată ce am închis ochii, se deschide înaintea noastră contemplarea lumii duhovnicești.

Părintele Avva Petroniu Tănase

Prezent în viaţa Bisericii româneşti, încă din perioada in­terbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele Petroniu îşi leagă vieţuirea monahală de Mănăstirile Antim, Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii treizeci şi trei de ani ca vieţuitor şi stareţ al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l caracterizeze cineva în puţine cuvinte. Imaginea sa este aceea a unei personalităţi bisericeşti şi monahale puternice şi bine conturate, dar ascunsă, necunoscută îndeajuns, din pricina discreţiei şi a smereniei sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile mărturii, nici cei care au trăit cu el în obşte zeci de ani. Vorbea puţin cu oamenii, cum avea să mărturiseas­că părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puţin printre oameni şi numai atunci când programul mănăsti­resc o cerea: la biserică şi la trapeză, la cancelarie. În rest fie se retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pustnic, deşi a trăit în obşte. A fost un pustnic în obşte.
În anii celui de al II-lea război mondial și în primii ani după război (1945-1947), Părintele Petroniu a fost funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și chiar la secretariatul patriarhului Nicodim.
A făcut parte din gruparea Rugul Aprins și a suferit consecințele politice ale acestei afilieri. În anul 1977, la cererea monahilor români din Sfântul Munte Athos, Patriarhia Română a decis să trimită două grupuri de călugări români ca să întărească efectivul Schitului românesc Prodromu și să revigoreze viața monastică a schitului, în 1977 și 1978. Părintele Petroniu a făcut parte de valul al doilea, din 1978. Din 1978, Părintele Petroniu a trăit neîntrerupt la Sfântul Munte Athos, iar din anul 1984 a fost ales stareț.

Părintele Petroniu Tănase a fost membru al mişcării „Rugul Aprins”, stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, dar şi unul din marii duhovnici români. Era un monah robust, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale monahale. Spre apusul vieţii acesteia pământeşti ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în timpul slujbelor de noapte, şi-l poate aminti în această postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru uşor de presupus, că toată viaţa a făcut metanii, începând cu câteva mii pe zi, când era tânăr, şi sfârşind cu cel puţin cincizeci pe zi la bătrâneţe. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalţi fraţi sau cu închinătorii, treburile în grădina şi gospodă­ria Schitului, etc. Această rigoare personală se impunea cu asprime şi în jurul dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraţilor care vieţuiesc în Prodromu, dar şi din cuvintele sale adresate monahilor mănăstirii pe care a stărețit-o atâta timp – mai ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăşi lua­se chipul său în toate.

Nevoinţe la slujbe, stăruinţe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumeşti, refuzul oricărei forme de confort şi de relaxare. Peste toate o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la tra­peză, la veşmintele de slujbă, etc. Va fi fost o pricină obiectivă şi puținătatea mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc, dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citeşte în această imagine a Schitului chipul monahismului românesc aşa cum l-a ințeles si l-a dorit dânsul: smerit la față, dar închegat si robust în duh.
Încă din tinerețe, la numai 14 ani, s-a dus căutând viețuirea îngerească la vechea lavră a Neamțului, unde se va închinovia după unsprezece ani, iar dumnezeiasca pronie l-a purtat apoi la Mânăstirea Antim, ce va ajunge lăcaș al renașterii isihaste a „Rugului Aprins”.
La București studiază teologia, dar și matematica și filosofia. Tot la Antim își vădește aplecarea cărturarească, încercând să pună în rânduială biblioteca de acolo, lucrare în care îi va urma peste câțiva ani tânărul ierodiacon Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit al Clujului.

Când auzea că s-a dat libertate păcatelor și oamenii fac păcate grele, se aprindea foarte tare, spunând că asemenea căderi vor aduce pedeapsa peste popoare. Iar când oamenii Bisericii făceau anumite greșeli sau încălcau canoanele, el nu a încuviințat. Însă atunci când a fost rugat să scrie despre asemenea cazuri, s-a abținut să judece, așteptând să vadă care este mai întâi atitudinea Sfântului Sinod. Avea credința că Duhul Sfânt va fi cu Biserica până la sfârșitul veacurilor.
După ce slujește în anii 1950 la cance­laria Sfântului Sinod și la secretariatul Patriarhului Nicodim, se întoarce ca dascăl la Seminarul Monahal de la Neamț, unde, în acele vremuri grele, propovăduiește tinerilor învaățăturile mântuitoare ale dreptei-credințe. Fiind silit de prigonirile stăpânirii lumești să părăsească Neamțul, cu inima plină de dragoste pentru Hristos și monahism, izbutește să se retragă la Mânăstirea Sihastria, alăturându-se unei obști alcătuite din părinți ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu. După paisprezece ani de viețuire în Sihastria, unde ajunge vestit pentru marea sa smerenie și râvnă în împlinirea nevoințelor călugărești, în 1978, alături de alți patru monahi din țară, primește cu bucurie ascultarea de a ajuta la înnoirea obștii Schitului românesc Prodromu, al cărui stareț este ales șase ani mai târziu. Slujirea sa în Athos a cuprins, pe lângă îndatoririle de egumen și duhovnic, o bogată activitate cărturărească, ajungând iubit și cinstit de toți pelerinii din Grădina Maicii Domnului. Până în cele din urmă zile ale sale, Părintele Petroniu a stăruit în rugăciu­nea minții și a căutat să se apropie cât mai des de Sfintele Taine, adormind cu pace în seara zilei de 9/22 februarie 2011, când în Sfântul Munte se prăznuia odovania Întâmpinării Domnului.

Surse:
cuvantul-ortodox.ro
doxologia.ro
citateortodoxe.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

20 + 14 =

− 7 = 3

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie