Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi.

S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi.

Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură.

Orice plăcere din lume este numai un scurt vis.

Ziceţi că eu n-am prieteni? Am prieteni şi societatea lor mi-e foarte plăcută. Prieteni din toate ţările şi toate timpurile. Ei întotdeauna sunt lângă mine. Când îi chem, vin, când îi întreb îmi răspund. Unii din ei îmi povestesc despre cele ce s-au întâmplat în timpurile trecute; alţii îmi spun ce se întâmplă în timpurile de faţă. Unii mă învaţă să trăiesc bine; alţii să mor bine. Ceilalţi prin veselia lor îmi risipesc grijile şi necazurile, unii îmi oţelesc inima în suferinţă; alţii mă învaţă să dispreţuiesc poftele inimii. Unii mă poartă de mână pe drumul cunoştinţelor; alţii mă îndreaptă pe cărarea virtuţilor. Vreo răsplată pentru atâtea binefaceri nu cer; nu cer nimic decât adăpostul unei încăperi modeste unde să fie scutiţi de pulbere. Când ies din casă îi iau cu mine pe cărările pe unde merg. Le plac mai mult decât zgomotele oraşelor, liniştea câmpurilor şi umbra arborilor. Şi ştiţi voi cine-mi sunt aceşti buni şi nedespărţiţi şi atât de puţin pretenţioşi prieteni? Prietenii mei, cărţile!

Cine poate pune frâu îndrăgostiţilor şi să dea legi?

Orice înălţare îmi dă de gândit, deoarece cred că după ea poate veni căderea.

Vorbeşte, că spui adevărul.

O moarte frumoasă onorează întreaga viaţă.

O cărare îngustă duce spre vârf, unde este capătul şi ţinta vieţii noastre. Către acel vârf unde se află fericirea, noi suntem pelerini.

Cărţile însă ne desfătează până-n măduva oaselor. Grăiesc cu noi; ne dau sfaturi. Se unesc cu noi prin legăturile unei familiarităţi vii şi pătrunzătoare.

De mult ce critică pe alţii, singur se condamnă.

Cele mai frumoase lucruri din lume sunt doar vise scurte.

Cum poti învăţa pe alţii dacă tu eşti primul care nu te asculţi?

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită
Îşi plânge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,
Văzduhul şi câmpia le umple iar şi iarăş
Cu melodia-i tristă şi-atât de iscusită.

Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plânge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Şi doar de mine însumi mă plâng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zână şi Moartea n-o înfrânge.

Ah, uşor se-nşeală un om încrezător!
Puteam gândi că, iată, limina ochilor
În ţărnă se preface, deşi dumnezeiască?

Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă
Că nu-i pe lume – pradă jelaniei în viaţă –
Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.

Sonetul 8

Suspinul pur ce-n boare se răsfiră –
când îmi ascult iubita ce cărare
spre cer şi-a făurit şi totuşi pare
că simte, că trăieşte, că respiră –

dac-aş putea să-l fac să-mi cânte-n liră,
ce doruri aş trezi! Cu-atâta-ardoare
mă caută şi tremură-n vâltoare
să nu mă pierd. Ea calea mi-o inspiră

şi drumul drept mă-nvaţă; când se-ngână
cuvântul ei cu ruga dulce, pură
şi mila ce strecoară-n glas mă frânge,

pe vrerea ei mă-nchin, căci de pe gură
dulceaţă-i sorb şi duioşii ce până
şi pietrele ar şti să facă-a plânge

Iubirea e un vis contrazis de viaţă.

Nu toţi oamenii pot fi Ciceroni şi Platoni, Virgili sau Homeri, dar toţi pot fi oameni buni. Prefer un om fără cunoştinţe literare, decât cunoştinţe literare fără om.

Francesco Petrarca

A fost poetul cărturar renascentist care şi-a consacrat întreaga viaţă recuperării moştenirii literare a Antichităţii, cu aceeaşi pasiune cu care Orfeul mitic, coborând în Infern, încearcă s-o reînvie pe Euridice. Călătoriile sale prin ţările Europei secolului al XIV-lea, pentru descoperirea şi publicarea manuscriselor unor cărţi păstrate mai ales în mânăstiri, marchează o schimbare a rolului poetului în societate, care se deosebeşte de trubadurul medieval, prin formaţia lui umanistă în tradiţia Antichităţii, considerată moartă de Evul Mediu închis în orizontul tradiţiei sale creştine.

Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa in Val d’Arno, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice). A fost prozator, poet și umanist italian, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană (“Il Petrarchismo”). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în “volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.
Francesco Petrarca este primul mare poet cu conştiinţa istoricităţii poeziei create de un şir de avataruri faţă de care se diferenţiază tocmai prin figura şi activitatea de cărturar, care i-a adus o parte din gloria şi onorurile nemaicunoscute de alt poet până la el, poate doar de anticii Pindar şi Horaţiu, devenind modelul umaniştilor Renaşterii. Dar Petrarca trebuia să se raporteze şi la istoria poeziei scrise în limba italiană, impusă de reprezentanţii dulcelui stil nou, mai ales de Dante, el însuşi un poet cărturar pe care l-a avut ca model, chiar dacă nu l-a recunoscut ca maestru, fiindu-i rival la cununa de lauri primită de autorul Canţonierului la Roma pe Capitoliu în 1340, dar acordată în eternitate celui care a scris Divina Comedie. Căci posteritatea a văzut, spune Francesco de Sanctis, Poetul în Dante, iar în Petrarca, Artistul.

După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde Petracco spera să obțină o slujbă la curtea papală, care aflată în acel timp în exilul de la Avignon. Deși avea înclinații literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii
În ziua de 6 aprilie 1327 a întâlnit-o, în Biserica Sfânta Clara din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care a dezvoltat o pasiune devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.
În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania. La Liège descoperă două Orații ale lui Cicero.
Paralel cu formația sa culturală, se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică “Africa” abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca “Magnus poeta et historicus”. În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Spre deosebire de iubirea spirituală a lui Dante, iubirea lui Petrarca faţă de Laura este psihologică, după cum el însuşi mărturiseşte în „testamentul” intitulat Urmaşilor: „Când eram foarte tânăr, m-a chinuit o dragoste puternică; dar a fost singura, şi a fost pură; şi aş fi fost multă vreme subjugat de chinul ei, dacă moartea, crudă dar providenţială, nu ar fi stins definitiv flacăra aceea când abia mai pâlpâia”. Canţonierul are în centru trăirile sufleteşti, intensificate de sentimente contradictorii, oscilând pe un fond de melancolie între bucurie şi tristeţe, exprimate în versuri ce alcătuiesc – în aprecierea lui G. Călinescu – „un roman sentimental posibil şi complet, în care a pus profunditate”. Această iubire psihologică este tainică, chiar platonică – s-a spus. Dar iubirea lui Petrarca are o tensiune dramatică. Canţonierul este expresia frământărilor sufleteşti şi îndoielilor chinuitoare ale conştiinţei acestui Orfeu modern, preocupat nu de a-l cunoaşte precum Dante pe Dumnezeu, ci de a se cunoaşte pe sine ca om într-un „lung dialog al poetului – susţine Alexandru Balaci – cu propriul suflet”. Odată cu Petrarca, Infernul şi Paradisul din Divina Comedie devin aspecte ale vieţii interioare a poetului.
Meditaţia lui Petrarca asupra morţii Laurei  este adâncită în Triumful morţii, din volumul Triumfurile scris în terţine după modelul Divinei Comedii, fiind descrisă în analogie cu viziunea creştină asupra adormirii Sfintei Fecioare ca un triumf al frumuseţii vieţii asupra morţii în iubire.
Eros şi Thanatos, ca simboluri mitice ale vieţii şi morţii, alcătuiesc în poezia lui Petrarca un oximoron, amintind – ca să-l cităm pe filosoful platonic renascentist Marsilio Ficino – că Iubirea înseamnă pentru Orfeu „un fruct dulce-amar”. În imaginea Laurei care pare doar adormită, nu moartă, poate fi identificată promisiunea învierii Euridicei primită de Orfeu în momentul pactului cu zeul Infernului. Iubirea petrarchistă este deopotrivă viaţă şi moarte, damnare şi salvare. Canţonierul lui Petrarca pare a avea, ţinând cont de numărul canţonelor şi sonetelor egal cu al zilelor dintr-un an, „câte una de citit – remarcă Al. Balaci –  în fiecare zi”, structura unui jurnal care cuprinde, pe lângă romanul sentimental, imnuri patriotice şi meditaţii/ elegii politice, dezvăluind nu numai viaţa intimă ci şi conştiinţa de cetăţean a omului renascentist situat în centrul lumii.

Între 1353 și 1356 Petrarca trăiește în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca. Aici își sfârșește zilele pe 19 iulie 1374. A fost înmormântat în curtea casei parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmură alături de biserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicat rezultatul analizei craniului conservat în mormânt: craniul aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.


Surse:
revista-euphorion.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie