Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Vanitatea omului este atât de mare încât și ultimul prost se crede deștept.

Vanitatea omului este atât de mare încât și ultimul prost se crede deștept.

Toată lumea face erori pe care să le impută altora : asta înseamnă să faci politică.

Niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare.

Domnii funcţionari sunt rugaţi să nu plece înainte de a sosi.

Justiţia militară este pentru justiţie ce este muzica militară pentru muzică.

Funcţionarii sunt cei mai buni soţi: când se întorc seara acasă, nu sunt niciodată obosiţi şi au citit deja ziarul.

America este singura naţiune din istorie care a trecut în mod miraculos de la barbarism direct la degenerare, fără intervalul normal de civilizaţie.

Oh, de-aş avea din nou 70 de ani!

Războiul este o problemă mult prea importantă pentru a fi lăsat în seama armatei.

Viaţa unui om este interesantă, în primul rând, când eşuază – o ştiu foarte bine. Pentru că eşecul este semnul că a încercat să se întreacă pe sine.

Războiul este o serie de nenorociri care au ca rezultat victoria.

Guvernul seamănă funcţionari, iar contribuabilii culeg impozite.

Laşului meu duşman

Nu fiidc-ai aproba un ţel înalt,
Tu nu mă iei, cum ai dori, în ţeapă,
Ci, deşi vezi că-s cu-n picor în groapă,
Nu uiţi ce pot să fac cu… celălalt.

Viaţa e o sublimă operă de artă. Nu există poezie mai frumoasă decât să trăieşti deplin.

Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, mai ales când sunt văduve.

Este mai uşor să faci război decât să faci pace.

Ca să iei o decizie, ai nevoie de un număr impar de persoane… şi trei e un număr prea mare.

Când un om mă întreabă ce anume înţeleg prin acţiune, dovedeşte doar că nu este un om de acţiune. Acţiunea presupune o lipsă a echilibrului. Pentru a acţiona, e nevoie de puţină nebunie. Un om rezonabil şi sensibil se mulţumeşte cu gândirea.

Georges Clemenceau

Porecla de Tigrul a căpătat-o datorită forţei şi cinismului cu care şi-a susţinut ideile politice şi datorită energiei implacabile, în ciuda vârstei înaintate, cu care a guvernat ţara în ultimii ani ai primului război mondial.
Georges Clemenceau s-a născut la 28 septembrie 1841 în Mouilleron-en-Pareds din Georges_ClemenceauFranța și a fost politician și jurnalist, o figură dominantă în perioada celei de-a Treia Republici Franceze, iar ca prim-ministru (1917-1920) a contribuit foarte mult la victoria Antantei din Primul Război Mondial și a înfluențat stabilirea granițelor Europei după război prin Tratatul de la Versailles.
Acesta și-a petrecut tinerețea printre țărani, dar tatăl său , Benjamin (era adeptul ideilor lui Voltaire, era un  admirator al Revoluției de la 1789) l-a format și a rămas modelul după care s-a ghidat. Prin intermediul tatălui său, Clemenceau a cunoscut oameni care plănuiau o lovitură de stat asupra împăratului Napoleon al III-lea și l-a întâlnit pe istoricul Jules Michelet, care era hăituit de poliția imperială. Benjamin a fost arestat în anul 1858. Trei ani mai târziu (noiembrie 1861), Georges a ajuns la Paris pentru a studia medicina. În cartierul Latin, Clemenceau s-a asociat cu alți tineri din opoziția republicană și, împreună, au creat asociația avangardistă numită Agis Comme Tu Penses (Acționează cum gândești). Clemenceau și câțiva prieteni au înființat o revistă, „Le Travail” („Munca”) prin care stabilea patru puncte de vedere prin care urmau să caracterizeze viitoarea sa carieră politică. Aceasta a fost închisă de poliție și, din cauza unui anunț prin care muncitorii erau învitați la Paris pentru comemorarea celei de-a paisprezecea aniversări a Revoluției de la 1848, Clemenceau a fost încarcerat timp de 73 de zile. Ulterior eliberării sale, acesta a înființat un nou ziar, „Le Matin” („Dimineața”), care a fost închis, din nou, de autorități.
Georges Clemenceau la TinereteDupă ce și-a termiant studiile, Clemenceau a plecat spre Statele Unite unde și-a petrecut următorii patru ani (1865-1869). A ajuns la New York atunci când Războiul Civil era la apogeu. Acesta a fost uimit de libertatea de exprimare care nu era cunoscută în Franța acelor vremuri și a dezvoltat o mare admirație pentru politicienii care clădeau democrația americană. După ce tatăl său a refuzat să îl mai ajute financiar, Clemenaceau a predat la o școală de fete din Stamford, Connecticut. La timpul potrivit, în ciuda opoziției tutorelui fetei, acesta s-a căsătorit cu una dintre elevele sale, Mary Plummer în anul 1869. Cuplul a avut trei copiii, iar după șapte ani cei doi s-au despărțit.
La cinci zile după căsătorie, Clemenceau s-a întors în Franța și s-a stabilit în Vandée ca medic. Dar politica l-a dus, în curând la Paris. În luna iulie 1870, Napoleon al III-lea a declarat război Germaniei. În mai puțin de două luni, francezii au fost învinși la Bătălia de la Sedan, iar imperiul s-a prăbușit. Clemenceau s-a aflat în mulțimea care a învadat Palatul Bourbon la data de 4 septembrie și îl aclama pe liderul radical Léon Gambetta care proclama republica.
Curând după aceea, Georges Clemenceau a fost numit primar al arondismentului 18 al Parisului (Montmartre), iar la 8 februarie 1871, a fost ales ca deputat republican radical pentru a reprezenta departamentul Senei la Adunarea Națională care se ținea la Bordeaux. Acesta a votat împotriva condițiilor dure ale păcii impuse de Germania și a părăsit Bordeaux fiind hotărât să răzbune „umilirea rușinoasă” a Franței. O dată ajuns la Paris, Clemenceau s-a implicat în răscoala cunoscută precum „Comuna din Paris” și a încercat să medieze întâlnirea de la Versailles dintre liderii răscoalei și Adunarea Națională. Medierea nu a avut succes, iar prin urmare, acesta și-a dat demisia din funcția de primar și din cea deputat la 27 martie 1871. În anul 1786, Clemenceau a candidat iarăși pentru Camera Deputaților și a fost ales să reprezinte arondismentul al 18-lea. Acesta s-a alăturat extremei stângi, iar energia și elocvența sa l-au făcut rapid conducătorul grupării radicale.
În 1877, în criza constituțională care a accelerat 16 Mai, când președintele Patrice MacMahon a încercat să facă guvernul să răspundă în fața lui și nu a Adunării Naționale, Clemenceau a preluat frâiele și s-a opus acestei politici anti-republicane.  În anul 1880, acesta a pus bazele ziarului „La Justice” care a devenit principalul organ al radicalilor din Paris. Din acel moment, de-a lungul mandatului prezidențial al lui Jules Grévy (1879-1887), Clemenceau și-a construit rapid reputația de critic politic al republicanilor și al radicalilor, precum și al conservatorilor și ca fiind distrugătorul ministerelor a căror conducere nu dorea să o preia. La alegerile din anul 1885, acesta și-a reluat locul la Paris . Au avut loc mai multe schimbări în guvernare, președintele Grévy cerându-i lui Clemenceau să formeze un guvern prin care să poată aplica principiile democratice, dar a refuzat deoarece nu putea conduce majoritatea senatului.
Georges Clemenceau ca OfiterÎn lupta sa pentru democrație și libertate, mulți au încercat să îl doboare prin diverse mijloace, dar acesta,fiind un luptător, nu s-a lăsat descurajat și, astfel și-a început cariera ca jurnalist, dar după un început dificil a ajuns să fie considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă jurnaliști politici ai vremii sale. Un nou Clemenceau s-a născut: un om al gândirii, al culturii, un prieten al celor mai cunoscuți scriitori și artiști ai epocii sale. A preferat lucrările lui Monet, fiind un susținător înfocat al impresionismului: după Primul Război Mondial, acesta a aranjat ca tablourile lui Monet să fie expuse în Oranjeria din Grădinile Tuileries.

În același timp, Georges Clemenceau a scris și cărți, în special politice și sociologice. Una dintre lucrările sale, „La poalele muntelui Sinai” (Au pied du Sinaï), ilustrată de Henri de Toulouse-Lautrec, era un volum de schițe din istoria poporului evreu. Era jurnalist, în esență, și a scris, inevitabil despre cazul Dreyfus care a agitat Franța între anii 1894-1906.
La început, Clemenceau a presupus că tânărul ofițer evreu, Alfred Dreyfus, era vinovat pentru că a vândut secrete Germaniei, dar, odată convins de nevinovăția sa, jurnalistul a dus o luptă de opt ani, prin intermediul ziarelor sale „La Justice” și „L’Aurore” (înființatt în anul 1897), susținând nevinovăția lui Dreyfus. Acest lucru a atras din nou simpatia colegilor republicani asupra lui și a fost convins să accepte alegerea sa ca senator pentru Var în aprilie 1902. Această alegere a fost un pas vital pentru cariera politică a lui Clemenceau. Acesta a rămas senator din Var până în anul 1920, an în care s-a retras din activitatea politică. A fost membru al cabinetului ca ministru de de interne  până în anul 1906 și a fost prim-ministru între anii 1906-1909.
În sfârșit, după trei ani de război, în anul 1917, când resursele și moralul Franței erau în cel mai jos punct, ClemenceauGeorgesClemenceau a acceptat invitația președintelui Raymond  Poincaré de a prelua conducerea guvernului de război între anii 1917-1920. Determinarea statornic și nemiloasă în problema războiului i-a adus titlul de „Tată al Victoriei”.
Singurul scop al lui Clemenceau era să câștige războiul. Pentru trădători și fataliști nu avea milă. Speranța victoriei l-a imbiat. Cu toate  acestea prim-ministrul era obsedat de nevoia de a avea, sub o singură comandă, o armată unită și era capabil să tranforme punctul de vedere al guvernelor aliate și al liderilor militari. În anul 1918, Ferdinand Foch a fost desemnat comandant superm. În ciuda dezastrelor din mai 1918, strategia lui  Clemenceau a rămas necontestată, iar acesta a declarat că va va purta războiul  „până în ultima clipă, iar ultima clipă va fi a noastră”.
Georges Clemenceau s-a numărat – în rând cu premierul britanic David Lloyd George (1863-1945) şi preşedintele american Woodrow Wilson (1856-1924), deşi nu în mod egal – între Arhitecţii Păcii de la Paris din 1919-1920. Un sistem care a strălucit primordial prin Tratatele de Pace impuse de Puterile Învingătoare în Războiul Mondial din 1914-1918 (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia, cărora li s-a adăugat şi România) Învinşilor, fostelor Puteri Centrale, mai precis: Germaniei (Versailles, 28 iunie 1919), Austriei (Saint-Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919), Bulgariei (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungariei (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turciei (Sèvres, 10 august 1920, renegociat – Lausanne, 24 iulie 1923)[2]. A nu se neglija, în context, dezbaterile Conferinţei Navale de la Washington din 1921-1922, motiv pentru care sistemul în ansamblu a fost denumit Versailles-Washington.
Georges_Clemenceau_Sistemul Tratatelor de Pace făurit a fost, cum excelent deducem, dintr-un proverb adeseori reactualizat, pe măsura războiului din care a reieşit, adică nu simplu şi armonios, ci extrem de complicat şi dificil, imposibil de pus în practică, aflându-se, după numai 20 de ani, la originile înseşi ale conflagraţiei următoare din 1939-1945! Iar aceasta în ciuda tuturor precauţiilor, în ciuda faptului că, pentru făurirea Păcii, cuvântul de ordine a aparţinut CELOR MARI – şefilor delegaţiilor şi miniştrilor de externe ai Puterilor Antantei (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia) – Consiliului celor 10 sau Consiliului celor 5 (numai miniştrii de externe), dar, mai cu seamă premierilor francez, britanic, italian şi preşedintelui american, aşadar Consiliului celor Patru Mari (Georges Clemenceau, David Lloyd George, Vittorio Orlando şi W. Wilson), în vreme ce „Biroul” reunea ca preşedinte pe Clemenceau, iar, ca vicepreşedinţi, pe Robert Lansing (în locul lui Wilson) şi pe  premierii prezenţi ai Angliei şi Italiei sau pe împuternicitul Japoniei. Tocmai la nivelul acestor Consilii s-au adoptat deciziile fundamentale. Mai toţi, Cei Mari ori Cei Mici, au avansat adeseori planuri ori pretenţii exagerate, multe nerealiste ori nesăbuite, imposibile pentru statele învinse, iar, în consecinţă, spiritul pacific, care trebuia să fie prezent, a fost dominat, cel mai adesea copleşit, de diplomaţia confruntărilor. Cei „Mari” ori „Mici” au avut probleme între ei, separat, unii cu ceilalţi ori unul contra tuturor.

Rusia, victimă a Sovietelor Roşii fondate de Lenin şi Troţki, nu a fost invitată la Congresul Păcii din 1919-1920, iar unele probleme în consecinţă – moştenirea teritoriilor acaparate până la 1917 de fostul Imperiu Ţarist (inclusiv Basarabia Românească) – s-au propus spre reglementare prin acorduri speciale şi separate, precum, în cazul provinciei dintre Prut şi Nistru, prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de plenipotenţiarii Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei şi României, dar niciodată şi nicicum de către cei ai Kremlinului.
Problema s-a complicat în esenţă şi în  timp, cu atât mai mult cu cât iniţiatorii Tratatului – lipsiţi de Georges-Clemenceauprevedere/ori tocmai dimpotrivă? – au condiţionat intrarea în vigoare a acordului de ratificarea lui de către toţi cei cinci semnatari, ceea ce nu s-a realizat niciodată, în cazul  Japoniei, raporturile sovieto-nipone având precădere în raport cu consacrarea internaţională deplină a Unirii tuturor Românilor.
Convocarea, desfăşurarea, finalizarea şi opera Areopagului din 1919-1920, reamintind de reuniunile anterioare de la Viena, Paris sau Berlin, pe care separat ori dimpreună le-a depăşit categoric în toate privinţele, au reţinut intens atenţia opiniei publice şi a guvernelor statelor interesate, învingătoare sau învinse, dar nu numai, preocupând, se înţelege, pe istorici.
Incomparabilul N. Iorga a surprins extraordinar situaţia: „În războiul unei lumi întregi biruinţa nu putea fi câştigată de unul singur. În răsplătirea dreptului urmărit fiecare trebuia să aibă un loc potrivit cu victoria sa, căci unii erau chemaţi la jertfa pe care o ştiau, sau o găseau sigură, ci potrivit şi cu tot ceea ce aruncase în cumpănă, cu tot ce suferise şi pierduse. Dar din atâtea părţi veneau cererile, uneori asupra aceluiaşi obiect, aşa încât pacea […] trebuia să fie peste măsură de grea, oricât de mult ar fi trebuit să hotărască la urmă, ca arbitru, prin faptul că aportul său hotărâse, cugetătorul, istoricul care era preşedintele american Wilson. Prezenţa în fruntea guvernului francez a îndărătnicului breton Clemenceau, care […] câştigase prin statornicia sa de fier victoria, nu era, prin anume laturi ale temperamentului său pornit, o garanţie pentru o repede înţelegere chibzuită între opoziţiile ce trebuiau să se producă, şi Lloyd George, de o fire asemănătoare, nu înfăţişa mai multă seninătate. Nu mai era un Aleksandru I al Rusiei, un Napoleon al III-lea, un Bismarck, ca la alte congrese europene, ca să înfăţişeze pe acela peste a cărui voinţă nu se poate trece. Şi, în sfârşit, dispăruse vechea Europă a concertului, cu cele Şapte Mari Puteri, dincolo de care erau numai slabe glasuri de plângere, ci, în opera comună, la care cei mici avuseră partea cea mai grea şi uneori determinaseră prin intervenţia şi stăruinţa lor rezultatul, atâtea State erau neapărat şi ele chemate, iar interesele lor erau foarte adeseori potrivnice …”

Tratatul de la Versailles cu Ion I.C. Brătianu

Tratatul de la Versailles cu Ion I.C. Brătianu

În acelaşi context, I. I. C. Brătianu (foto stânga) plecase la Paris „singur şi sigur”, dar a avut parte de „o foarte rea primire”, inclusiv din partea românilor, dar, mai presus de orice, găsise pe malurile Senei … „haosul”[7]. Astfel că, inevitabil, Brătianu şi Clemenceau au intrat în conflict, ei devenind la un moment „cei doi ţapi care se băteau în coarne”[8]. Avea să fie nevoie, la un moment dat, în martie 1919, de intervenţia Reginei Maria, pe lângă Cei „Mari” – Clemenceau[9] şi Lloyd George[10] – pretinzând, faţă de cel dintâi, că „nu am venit să vorbesc despre mine ci să modific atitudinea faţă de România”. În centrul dezbaterilor, şi al intrigilor, s-a aflat însuşi Clemenceau, care, pe temeiuri fondate ori din spirit de prevedere – preîntâmpinarea unei revanşe a celor învinşi în 1918 – a stăruit pentru un tratament dur aplicat îndeosebi Germaniei, iar aceasta încă din prima zi a Conferinţei inaugurate la 18 ianuarie 1919, care reunea aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori ai statelor participante, beneficiind însă de un tratament şi condiţii diferite:

  • Puterile Învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia);
  • Statele beligerante (Belgia, Grecia, Portugalia, România sau China şi dominioanele britanice – Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Uniunea Sud-Africană);
  • Statele în formare şi Statele neutre, care, dimpreună cu ţările beligerante, s-au bucurat de „drepturi limitate”, în raport cu cele „nelimitate”, deci „globale”, ale Celor Mari. Nu este cazul să intrăm în detalii, dar se impune să reţinem unele dintre marile probleme care au preocupat Forumul Păcii:
  • Societatea Naţiunilor;
  • Răspunderile pentru război şi sancţiunile pretinse;
  • Despăgubirile de război (Reparaţiile) şi disputele/pretenţiile teritoriale  fiind cel mai mult dezbătute/controversate, pentru a rămâne, în majoritate, în suspensie şi a se constitui în premise grave ale conflictului mondial din 1939-1945;
  • Legislaţia internaţională a muncii;
  • Aspectele economice şi financiare;
  • Problema petrolului.
Georges Clemenceau şi-a consacrat ultimii ani ai vieţii scrisului, finalizându-şi între altele Memoriile Georges Clemenceau at Homedespre Război şi Pace, apărute, la scurt timp după decesul său, în anul 1930, la început în limba franceză şi apoi în diverse traduceri, inclusiv în româneşte. Clemenceau avea aproape 80 de ani când s-a retras în Vandée, la Bel-Ebat, într-o modestă căsuță pe o dună care dădea spre Oceanul Atlantic. Acesta a petrecut câțiva ani în Corsica cu prietenul său, Nicolas Piétri, pe care l-a numit executor al testamentului său și pe care l-a convins sa îl însoțească într-o lungă călătorie pe mare până în India din septembrie 1920 până în mai 1921. A mers la vânătoare de tigrii și a uimit gazdele cu voiciunea spiritului și curiozitatea intelectuală nemăsurată. Era peste tot întâmpinat ca „politicianul care își merita reputația și care a făcut atât de multe pentru cauza Aliaților”.
Georges Clemenceau s-a retras, în cele din urmă, la Bel-Ebat, cu toate că încă mai făcea scurte vizite la Paris.
Georges Benjamin Clemenceau  1929

Georges Benjamin Clemenceau
1929

Citea foarte mult și îi plăcea, în special, sa recitească opere scrise în greacă și latină. Acesta a scris „Demostenes” (1926) – un studiu despre Demostenes și soarta Greciei, a cărei instabilitate politică a compromis independența – și „Seara gândurilor mele”  („Au soir de la pensée”, 1927) – un fel de testament filosofic. Clemenceau era înteresat de evenimentele politice și tânjea după ele. În anul 1926, acesta a trimis o scrisoare președintelui american, Calvin Coolidge, apelând la solidaritatea Aliaților pentru cererile Germaniei.

Anii au trecut, aducând cu ei perioade de doliu. Moartea lui Foch l-a întristat, deoarece politicianul l-a admirat.  Dar publicarea postumă a memoriilor mareșalului Foch i-au trezit îndignarea și amărăciunea, astfel a răspuns, cu tristețe, dar cu mândrie, în propriile memorii nefinalizate „Suișurile și coborâșurile unei victorii”, 1930.

La 8 martie 1929, Georges Clemenceau și-a notat ultimele dorințe: dorea să fie înmormântat lângă tatăl său la Colombier, nu dorea o procesiune funerară sau ceremonie religioasă sau oficială. În jurul mormântului său ar fi trebuit să fie un grilaj simplu de fier, fără nici o inscripție. Georges Clemenceau s-a stins din viață în anul 1929 în apartamentul său din Paris de pe strada Franklin.
Surse:
historia.ro
ziaristionline.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 × 5 =

91 − 85 =

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect – “costum de haine” sau “costum”? Structura …
Corespondenta la redactie