Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Vulpoiul, coiotul, Tasmanianul și umbra ursului din pădure : venetici de pradă ce se acresc cât ne pândesc

Poveste cu final fericit
Autor necunoscut

Motto : Vulpoiul când nu ajunge la struguri spune că sunt acri, așa cum bărbatul care nu poate avea o femeie mult superioară lui spune că e nebună, curvă (panaramă).

”Pribeagă şi lihnită/De foame, dă de-o vie/Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,/De razachie./Ciorchinii-s plini şi vulpea,/De sine înţeles,/Ar fi mâncat cu poftă/Şi nici n-ar fi ales…/Dar la-ndemâna labei/O-mpiedică s-ajungă/Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,/Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;/Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,/S-a ridicat: se-nţeapă/Şi-i lasă gura apă…– Ce struguri verzi şi acri, oftează,/Nu-s de teapă!/Şi-s prea cruzi…/Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,/Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…”

Astea erau versurile pe care Gimini (greierașul cântăreț) i le șoptea lui Țuțuloi Petrițoi, vulpoiul roșu, Vulpoiul-Predicatoralbit de vreme din preeria de la marginea ținutului de jos, un loc înroșit de la un timp ca blana vulpoiului. Gimini l-a avertizat într-o zi că nu e bine ce face dar el, vulpoiul, calic și strâmb crescut, nu a vrut să asculte de vocea Conștiinței. Sărmanul vulpoi, cu părul vâlvoi, să-i cântăm de ciocoi, pe nume Gherțoi, ba că uitasem, pe nume Țuțuloi, ar fi vrut să repete după greieraș și fabula cu Ursul și cei doi tovarăși, dar i-a fost frică. El n-are teamă de nimeni, nici măcar de legea junglei, darămite a preeriei. Păi când se zbârlește la mormolocii pe care-i ține în captivitate…tula-i Doamnie, cum zice vecinul din mijlocul țării, cade păru’ după ei.
Vulpoiul struguriiAcu’ însă era obsedat de fabula cu strugurii că se vedea în aceeași postură: roșcat, pricăjit, bolnav, oblojit, îmbătrânit de la salturile de pe unde își joacă și citește cărțile de pică…până pică de oboseală de-aia și doarme mult…dar și trefla strigă după el, strigă de inimă roșie care s-a transformat în inimă neagră. Îl tot gonește pe Gimini să nu mai audă versurile fabulei pe care să le mormăie, fiindcă acolo se regăsea el cu tot ce îl reprezenta ca animal de preerie și pădure.

Negru de ciudă că nu a ajuns la struguri…cu Gimini după el, obsedat de fabula lui La Fontaine ce-i zornăia în urechi, prinse frică de Ursul și cei doi tovarăși. Mai ales că-și amintea cum ”ursul păcălit de vulpe” s-a răzbunat apoi. De-aia se și roagă la Gimini să nu-i șoptească fabula în urechile late, ca el să o reproducă și să se supere al treilea tovarăș, al treilea mațe-fripte ca ceilalți doi tovarăși. Păi când e vorba de vizuina adunării sale, cum să nu se zbârlească? Pierde în fața leului la alegerile care se apropie, măi cititorule, alegerile din pădurea de altădată verde.

Păi ”Să nu vinzi pielea ursului din pădure sau peștele din baltă” până nu-l vezi mort dară…
Așa că să nu zică ”hop!” vulpoiul înainte de a sări, fiindcă doar ce-i în mână nu-i minciună. Iar el ce ține în mână, adică, în limbajul lui: ce ține în labele bătătorite de zarul care i-a adus o viață bogăția în vizuina cu numărul 2? Mai nimic fiindcă îl pasc vremuri vitrege. Și tot sărind la struguri, a amețit, atingând nimic, dar și destul de tembelit. Trece jigărit, cu părul zbârlit, unduindu-și corpul obosit, pe lângă un monolit: tovarăsele de vizuină – monolitul lui preferat. Aici la fel se recită fabule, ca de exemplu coiotul Gianela Babiloi. După cum observăm numele lor toate se termină în ”oi”, un final ce poate rima cu orice: cataloi, boi, țoi, roi, c(u)oi, joi, moi, noi, bibiloi, rățoi…etc, sufix sudat de litera ”l” de la ”Lege” sau ”Libertate”.
Astfel, fie că vorbim de Țuțuloi, Lungeloi, Babiloi, Ghergăloi, toți dar toți au visat să ajungă la struguri, dar nu au reușit și de atunci îi vezi pe toți mergând prin pădure urmați de Gimini, recitându-le fabula lui Jean de la Fontaine. Să nu credeți că Gimini e conștiința lor, nuuuu, ei nu au așa ceva. Gimini este conștiința altora, trimis să-i facă niște animale normale, pentru a ajunge și preeria lor o zonă mai civilizată…
Gimini a fost și conștiința lui Pinnochio, păpușa din lemn înțeleaptă. Cu Pinnochio, Gimini a avut un rezultat, aici însă, animalele cu numele în ”oi” nu au făcut decât să-l obosească pe firavul greieraș.
Păi nu era mai bine ca Țuțuloi să stea în vizuina cu numărul doi sau vizuina cu numărul 1…unu’ peste altu’??
I-au trebuit struguri, iacătă a avut : frunzele… Mai bine se împrietenea, vorba vine, căci de fapt se prefăcea, cu un câine de preerie. Cu barza s-a certat că a păcălit-o la masă, bursucul l-a-nvățat minte, leul l-a enervat că își făcea partea lui iar el, sărmanul Țuțuloi, a încercat să-l ducă cu zăhărelul dar n-a ținut păcăleala. Doar pe corb a reușit să-l înșele furându-i cașul. Și bineînțeles păcăleala pe adunarea din vizuina cu nr. 1. La el acasă, la vizuina cu nr. 2, oricum i se permite că vine cu cașul gata preparat. Cu strugurii însă, suportă consecințele.
Dar nu v-am oferit detaliile privind speciile rătăcite:

Descrierea speciilor

Vulpoiul roșu sau Vulpes vulpes, este cea mai răspândită specie de vulpe de pe glob mai ales din est, care trăieşte şi la noi în ţinut. Pentru necunoscători este interesant să știe că acest vulpoi are peste 20 de sunete caracteristice. Ele sunt stridente, asurzitoare, care nu gâdilă deloc frumos urechile, chiar sâcâitoare. Marius Chicoș Rostogan, pedagogul de școală nouă, ar surzi la șuieratul vocii vulpoiului Țuțuloi. Cel mai des sunetele stridente sunt folosite pentru găsirea partenerelor de împerechere, în interacţiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului său, animalele în general se recunosc între ele după voce. Printre sunete se numără lătrături, schelălăieli şi sunete sacadate din gât, dar şi nişte ţipete stridente, înfricoşătoare pentru oameni, mai ales dacă le aud noaptea.

Botul este lung și ascuțit, iar când mustățile se lungesc folosește lama, nu lama din deșert ci lama de ras. Așa cum a ras orice vietate de lângă el care a prezentat un IQ superior sau de fapt care avea un IQ, căci el, sărmanul vulpoi roșcat, nu a fost dotat prea bine, așa își rade și mustățile. Ca să nu gâdile, să nu-și gâdile partenerele. Ochii vulpoiului sunt dubli, asezati cam prost, cu deschiderea pleoapelor îngustă, pupila contractată atent la șparleli și la ceilalți tovarăși, mai ales la cei de vizuină. Buzele sunt vinete de la lipsa circulației sângelui în el, de zici că-i șopârlă sau șarpe formând deschiderea gurii ca un rânjit (rânjet). Urechile sunt scurte și late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascuțiți. Premolarul IV de pe maxilarul superior și primul molar de la nivelul mandibulei sunt mai dezvoltați, purtând denumirea de carnasiere. Mandibula nu prezintă mișcări de lateralitate, ci doar în sus și în jos când înfulecă ce prinde. Vulpoiul Țuțuloi Petrițoi prezintă membre scurte, cele din față având cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada este lungă și stufoasă, purtată de cele mai multe ori printre picioare.
Vulpoii ca Țuțuloi preferă locurile sălbatice. Vizuina este prevazută cu mai multe ieșiri în caz că vin lupii să-l ridice pe brațe, fiindcă îi place să fie și legănat. Vizuina poate fi amplasată pe versanți, diguri sau în ridicăturile de pământ. Vulpoii trăiesc în păduri și savane, dar există exemplare care și-au făcut vizuini chiar în grădinile din jurul zonelor locuite. În Siberia șiretul mesager al Infernului, vulpoiul roșcat, care atrage eroii spre lumea de dedesubt, este deseori reprezentat sub forma vulpii negre Hara. Aspectul demonic al vulpoiului in imageria folclorică japoneză este adus de Kitsune, demonul vulpoi care pedepsește cu cazuri de isterie pe cei contra lui și le posedă sufletul celor dominați de pofte carnale pentru a prelua el aceste pofte.
Vulpoii sunt extrem de posesivi cu hrana lor. În afara perioadei de reproducere și așezare a locului de hibernare nu împart nimic din ce au prins cu alții decât dacă au un interes forestier.
În sălbăticie vulpoii pot purta și răspândi virusul turbării.

Coiotul (Canis latrans) sau „lupul de preerie sudgipsian”, coiotul estic, asemănător lui Gianela Babiloi, Coiotul disperateste un animal carnivor din familia Canidae. Coiotul are un bot mai lung, mai îngust, urechi mai mari și picioare mai scurte decât lupul. Tipic coioților este coada stufoasă pe care o ține în timpul mersului aproape de sol a slugărnicie și șmecherie până se vede cu prada în față să înfulece.
Coyote RoadrunnerAnimalul consumă în mare parte cadavre, dar și rozătoare ca șoareci, iepuri, mai rar păsări, șerpi sau vulpi. În regiunile locuite consumă resturi de alimente din gunoi. Este cel care aleargă veșnic după cucul American (Roadrunner bird) care îi face zilele fripte coiotului.

Diavolul Tasmanian (Sarcophilus harrisii) sau Lungeloi, este un marsupial carnivor, mic deDiavolul Taz statură, însă cu o musculatură dezvoltată, cu fibre pe membrele strâmbe la mers. Blana sa este neagră pe alocuri albă de la vârsta înaintată și poate degaja mirosuri neplăcute dacă este deranjat. Diavolul tasmanian este singurul membru al genului Sarcophilus. Are mărimea unui câine mic, dar îndesat și ațos. Țipetele sau mai degrabă bâlbâielile sale i-au speriat pe trecători. Dacă mai adăugăm și culoarea neagră și temperamentul rău, ne explicăm de ce trecătorii l-au botezat „diavolul”. Labele și dinții săi puternici îi permit să devoreze în întregime prada, putând să rupă oase, piele. Are o construcție ghemuit și gros, cu un cap mare și o coadă care este de aproximativ jumătate din lungimea corpului. Diavolul poate alerga cu până la 100 de metri pe oră, deci pe distanțe scurte. Blana este de obicei neagră, deși prezintă și niște pete albe neregulate pe frunte tot de la vechime. O glandă ano-genitală situată la baza cozii produce secreții puternic mirositoare atunci când este agitat sau se simte amenințat, secreții utilizate și pentru marcarea teritoriului.
Diavolul_TazmanianDiavolul are limba ascuțită și smocuri de păr pe partea de sus a capului. Acestea îl ajută să localizeze prada când se află în căutarea hranei pe întuneric, și ca ajutor în detectarea altor diavoli, în timpul hrănirii. Diavolul are o mușcătură mai puternică decât toate animalele, peste 5100 psi (35.000 kPa). Un diavol tasmanian are, de asemenea, un set de dinți care cresc lent pe tot parcursul vieții sale. Dinții și fălcile diavolilor tasmanieni seamănă cu cele ale hienei, fiind un exemplu de evoluție convergentă.

Despre ursul brun sau proxenet vom vorbi cu altă ocazie. Urs fataUrsul brun

 

Încălzirea globală crease la un moment dat un Frankenstein: o specie de hibrizi între urs, coiot şi vulpoi. Dar, ulterior am aflat o veste șoc: încălzirea globală creează o altă specie apropiată de Chupacabra, un amestec între vulpoi, urs, coiot și diavol Tasmanian. Creatura acţionează întotdeauna la fel: bea sângele celor ce nu le fac pe plac, fără a lăsa urme.

Această adunare a produs până acum doar niște primitivi, legaţi între ei prin fire invizibile, dar groase ca funia spânzuratului, niște venetici ce se situează deasupra legii oricărei preerii, savane, păduri sau tundre. Ei doresc să controleze orice. Se recunosc între ei după luciul hulpav al ochilor, îi unește și animă doar setea bolnavă de a dobândi orice, de a răni și ataca, de a avea putere şi vizuina plină.
Feriţi-vă dragi cititori și oameni buni de ei, căci așa cum au încercat să ajungă la struguri, tot așa vor încerca să ajungă și la mere, pere, piersici sau la prunele din gospodăria voastră. Atunci vor spune din nou că nu sunt bune, dacă voi, cei care îi veți recunoaște, îi veți goni, îi veți ușui de lângă gospodăria voastră!!!!

Surse foto, video și câteva informații despre animale : Internet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

10 − two =

− 3 = 4

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie