Vlahuţă îşi întâmpina din pridvorul casei oaspeţii veniţi de la Bucureşti, respectiv I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Gala Galaction, istoricul Nicolae Iorga şi pictorul Nicolae Griigorescu. Acesta din urmă socotea potrivit ca mormântul poetului să fie la Dragosloveni, sub o troiţă ţărănească, lângă biserica din sat.

După ce şi-a luat bacalaureatul, s-a înscris la Facultatea de Drept. În luna noiembrie a anului 1879, se stabileşte la Târgovişte, unde va activa începând cu anul următor ca profesor de latină şi limba română la Gimnaziul Văcărescu. În aprilie 1880 debutează ca poet în paginile revistei „Convorbiri literare“. Doar doi ani mai târziu, Vlahuţă este demis din postul său de profesor la gimnaziu. Motivul principal a fost atacarea într-o serie de articole a moravurilor societăţii nobiliare din Târgovişte. Modelele negative pe care oamenii bogaţi le ofereau tinerilor nu erau pe placul tânărului profesor, dar nici el nu era pe placul oamenilor bogaţi. Prin urmare, este demis.
Vlahuţă a fost pasionat de poezia lui Eminescu şi îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Darul i-a fost răsplătit îndeajuns când un prieten apropiat al amândurora le-a făcut cunoştinţă. Vlahuţă a notat impresia primei întâlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde şi a publicat-o. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.
Începând cu 1887, Alexandru Vlahuţă va resimţi o serie de măsuri nedrepte iniţiate de Academia Română. Volumul „Nuvele“ îi este respins de la premiul „Eliade Rădulescu“. Peste un an, şi volumul „Poezii“ are aceeaşi soartă. Raportul favorabil al lui B. P. Haşdeu nu a avut nici un impact asupra hotărârii luate de Academie. În 1893, Vlahuţă răspunde şi el nefavorabil Academiei, refuzând să devină membru corespondent al acesteia. Volumul de proză „În vâltoare“ apărut în 1896 este respins de la premiere de Academie, pe motiv că autorul a refuzat cererea de a deveni membru corespondent. Doar trei lucrări din nouă nominalizate ale lui Alexandru Vlahuţă vor primi un premiu al Academiei Române. Acestea sunt „Clipe de linişte“ care a obţinut premiul „Năsturel Herescu“, „România pitorească“ şi „Poezii 1880-1915“ care au adus fiecare Marele premiu al Academiei Române. Cu mare greutate şi-a adunat Alexandru Vlahuţă susţinători în cadrul Academiei, altfel nu se poate explica de ce lucrările sale inovatoare erau premiate atât de rar. În 1919, anul ultimei premieri, Alexandru Vlahuţă trece la cele veşnice pe data de 19 noiembrie.

Alexandru Vlahuţă a conştientizat problemele societăţii din care făcea parte şi s-a declarat solidar cu nevoile şi grijile fiecărui român. Ceea ce şi-a dorit a fost ca oamenii să nu se rupă, datorită grijilor cotidiene, de lumea cărţilor şi să dispreţuiască virtuţile existenţei cultivate. „Golul pe care îl deschide în sufletele noastre setea de a admira ceva în afară de noi este umplut şi covârşit cu atâtea scandaluri şi nevoi zilnice, încât arareori şi numai pe fugă mai găsim în zbuciumata noastră viaţă clipe de „poezie“. Nu simţim, n-avem timp să simţim acel dor nesfârşit, acea arzătoare nevoie intelectuală de a citi o carte frumoasă. Nu, nouă nu ne este foame de literatură, pentru că altă foame bate la poarta existenţei noastre precare. Aceasta face că o mare parte dintre aceia care ar citi cu drag puţinele cărţi bune şi cinstite care apar şi pe la noi sunt absorbiţi de alte preocupări şi scoşi din sfera clientelei noastre literare. Şi astfel, când te gândeşti câte sunt şi pe capul bieţilor cititori, e de mirare că avem şi atâţia! („Literatura noastră“, 335) Necazurile fiecărui om duc la o reorientare a scării de valori personale, iar foamea de literatură este prea puţin percepută atunci când foamea fizică îşi face simţită prezenţa.

Distrugerea unui neam prin dispariţie lentă sunt procesele amintirii neexersate şi neutilizate.

Dacă nimeni nu suscită istoria şi trecutul unei patrii, acea patrie ajunge în curând o necunoscută scufundată în negura timpului. Vlahuţă ne îndeamnă să nu uităm niciodată de istoria noastră, aşa cum este ea, plină de lucruri bune sau rele. Ambele amintiri sunt necesare pentru supravieţuirea unui popor în memoria universală. „În muzeul „Carnavalet“ din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune; mă plec şi citesc: „Pain du temps du sičge – triste souvenir… (Pâine din timpul asediului – tristă amintire.) Francezii păstrau acolo, sub geam, o bucăţică de pâine care le amintea de zile de foame, de înfrângere şi de pieire. (…) Cu câtă grijă îşi strâng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină… scumpe rămăşiţe de la oamenii lor mari, de la eroii lor, care, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. (…) Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui“ câte lucruri nu ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face în fiecare oraş un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie şi de jertfă. Ce curate gânduri gândeşti în faţa trecutului! (Cultul amintirilor, 360-361) Putem începe prin a nu-i uita pe marii noştri scriitori. Aici este una dintre comorile care nu se cuvine a fi îngropată pe veci din cauza ignoranţei noastre.