Aveţi pensula, aveţi culorile: pictaţi-vă Raiul şi apoi intraţi în el.

Publicat 17 februarie 2015

Aveţi pensula, aveţi culorile: pictaţi-vă Raiul şi apoi intraţi în el.

Dacă omul nu ştie să danseze, nu ştie să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.

Dumnezeu este ca si olarul, lucreaza cu noroi…

Dacă omul nu ajunge pe buza prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi.

Am văzut cel mai de sus cerc al puterilor supreme. I-am dat acelui cerc numele de Dumnezeu. I-am fi putut da orice alt nume am fi dorit: Abisul, Întunericul, Absolut, Lumina Absolută, Materia, Spiritul, Ultima Speranţă, Disperarea cea din Urmă, Tăcerea.

Mi-am amintit cuvintele pline de tâlc, pe care le-am auzit odată din gura unui musulman bătrân: “Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te duci, e păcat, Dumnezeu nu te iartă şi o să ajungi lângă Iuda, în fundul Iadului.”

Există tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt.

Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.

Sufletul meu vine dintr-o lume mai bună, de aceea mi-e mie aşa de dor de stele…

Viaţa nu poate fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar rece cu apă într-o zi toridă de vară, de a te bucura de îmbrăţişarea tandră a unei femei, de a te pleca în faţa lui Dumnezeu. Fără acestea, “a trăi” nu înseamnă nimic!

Pe bunul Dumnezeu, nici cele 7 caturi ale cerului, nici cele 7 caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului îl cuprinde. Aşa încât, să nu răneşti niciodată inima omului.

Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.

Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.

Epuizează-ţi manifestările sufletului printr-un zâmbet.

I-am spus migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi migdalul a înflorit.

O femeie frumoasă este ca un izvor pe care îl descoperi în deşert şi nu îl acoperi gândindu-te că în urma ta va veni un altul care va bea însetat.

Unele cuvinte sunt mai puternice decât faptele.

Să nu laşi niciodată singură o femeie care te doreşte.

Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.

Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber.

Nu există surd mai rău decât acela care nu vrea să audă.

De vreme ce nu putem schimba realitatea, să schimbăm ochii care zăresc realitatea.

Este usor sa aduci jertfe lui Dumnezeu cand n-ai nimic, dar foarte greu cand stapanesti totul.

Fiecare neam, fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa mască; dar dincolo de toate măştile, în toate epocile şi la toate neamurile, se află în veci acelaşi neschimbat Dumnezeu.

Sufletul meu întreg este un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigat!

Nikos Kazantzakis

A fost bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună turistic prin fosta URSS timpurie în perioada anlor ’20 . A scris şi sub pseudonim – Lacrima Rerum şi Karma Nirvami. A fost în multe rînduri între marii favoriţi la câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură. „Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu.”, scrie Nikos Kazantzakis, un uriaş scriitor grec, cu declarate simpatii politice de stânga pentru ca apoi să fie total deziluzionat de realitățile implementării practice în teren a acelor idealuri. Nici un alt scriitor grec din epoca modernă nu rivalizează, în influenţă şi în popularitate, cu Nikos Kazantzakis.
Nikos Kazantzakis s-a născut la 18 februarie 1883 la Heraklion, în insula Creta, unde a fost și înmormântat. Răscoală cretană impotriva stăpânirii turceşti determină familia Kazantzakis să se refugieze, pentru doi ani, între 1897-1899, în insula Naxos din Marea Egee. Tânărul Nikos urmează, timp de doi ani, cursurile colegiului francez din insulă, condus de călugări franciscani. Învaţă franceza şi italiana şi se familiarizează, prin intermediul lecturilor, cu civilizaţia occidentală. Revenit în insula natală, îşi continuă studiile la gimnaziul din Iraklion. Mai târziu, studiază Dreptul la Atena. Între 1902 – 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. În 1906 îşi face debutul în lumea literelor cu eseul Boala veacului, apărut în revista Pinakothiki, sub pseudonimul Karma Nirvami. Sub acelaşi pseudonim publică în acest an şi primul volum: Şarpe şi crin, o nuvelă de mari dimensiuni (95 de pagini), cu influenţe din D’Annunzio. Pe parcursul anului 1907, semnează, sub pseudonimul Akritas, cronici în cotidianul atenian Akropolis. Din cauza situaţiei materiale, veşnic precare, a fost nevoit să-şi câştige, ca şi alţi scriitori contemporani (Grigorios Xenopoulos, Kostis Palamas), existenţa prin scris. A colaborat de-a lungul anilor la numeroase publicaţii ale vremii, rezultatul fiind o opera imensă, adunată în parte în volumele de impresii de călătorie, în parte rămasă încă în paginile ziarelor. Piesa Se crapa de ziuă, premiată la un concurs dramatic, este pusă în scenă la teatrul Athineon din Capitală. Autor ar unei impresionante opere dramatice – a scris, în versuri şi în proză ritmată, tragedii cu subiecte antice, de inspiraţie bizantină şi cu tematică diversă -, Kazantzakis va rămâne în istoria dramaturgiei, dar nu şi a teatrului, prin valoarea strict literara a pieselor, compuse mai mult pentru a fi citite decat jucate (fapt confirmat de eşecul înregistrat de spectacolele cu piesele sale). La 1 octombrie 1907 soseşte la Paris, unde se dedica, până în 1909, studiilor de specializare în Drept. La Collège de France urmăreşte cursurile ţinute de Henri Bergson, a cărui concepţie filozofică îi va marca profund opera şi viaţa. În perioada martie-aprilie a anului 1909 va face prima călătorie în Italia unde va reveni în numeroase rânduri. În 1910 se va stabili la Atena, unde publica tragedia Meşterul, prelucrare a unei legende populare în care influenţe din Nietzsche se împletesc cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa va fi pusă în scenă în 1916. Mijloacele de existenţă şi le asigură traducând pentru editura ateniană Fexi cărţi de filozofie şi ştiinţă. Un an mai târziu, în 1911, se căsătoreşte, la Iraklion, cu Galatia Alexiou. Poetă, prozatoare, dramaturg, Galatia Kazantzakis (1881-1962) va ocupa un loc de seamă în viaţa literară elenă. Căsătoria, timp de 16 ani, a celor doi oameni de litere, intelectuali cu firi şi caractere opuse, va reprezenta pentru Kazantzakis, una dintre cele mai frământate perioade din viaţa sa. În 1926, căsătoria va eşua într-un divorţ. În romanul Oameni si supraoameni (1957), capodopera sa, Galatia va zugrăvi calvarul convieţuirii cu Nikos. Înscris ca voluntar în armată în timpul Războaielor Balcanice, va servi la biroul special al primului-ministru, Eleftherios Venizalos. Un punct de răscruce din biografia sa îl constituie întâlnirea cu Anghelos Sikelianos (1884-1851), personalitate de prim-plan a literaturii elene, de care-l va lega o strânsă prietenie.

S-a bucurat de celebritate ca nici un alt autor grec, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare moderna, 1938, contine 33.333 de versuri), proză – Viața și peripetiile lui Alexis Zorbas (1946), Hristos răstignit din nou (1948; Humanitas Fiction, 2008), Ultima ispita a lui Hristos (1955; Humanitas Fiction, 2011), Capitan Mihalis (1953) –, dramaturgie, lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic Raport către El Greco (1961; Humanitas Fiction, 2012), Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (19261927; Humanitas, 2013) –, eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.)
Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea bunului prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie.
Timp de un an (1916-1917), Nikos, împreună cu Gheorghios Zorbas, va încerca să pună pe roate exploatarea unei mine de lignit la Prastova, în sudul Peloponesului. Gheorghios Zorbas (1870-1941), originar din Halkidiki, un om din popor, cu maniere simple, un idealist fără pereche, pe care Kazantzakis l-a cunoscut la Muntele Athos, a reuşit să-l atragă pe scriitorul cretan în această aventură ce va deveni peste trei decenii nucleul cărţii Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas. S-au păstrat câteva scrisori pline de pitoresc adresate de Zorbas fostului său asociat de afaceri.
Marele său poem, „Odiseea. O continuare modernă”, publicat în 1938, are 33.333 de versuri. Aerportul din Heraklion (Ieraklion), cea mai importantă localitate din insula Creta, îi poartă numele lui Nikos Kazaktzakis. Ca element de culoare: şi o şcoală din Brăila, situată aproape de malul Dunării, poartă numele scriitorului elen. S-a stins din viață la 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.
Pe mormîntul său scrie „Nu sper nimic, nu îmi este frică de nimic; sînt liber”.
”Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul,raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune.
Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?”

Zorba Grecul – de la filmul realizat în 1964 de Mihalis Kakoyannis -, cu acest titlu a intrat în conştiinţa publicului de pretutindeni romanul lui Nikos Kazantzakis Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas. Asemenea lui Falstaff sau lui Sancho Panza, Zorbas îi oferă o nouă cheie a înţelegerii lumii. Datorită lui, naratorul îndrăzneşte să caute dragostea; alături de el, asistă neputincios la spectacolul violenţei şi al morţii. Publicat la Atena în 1946 şi în anul următor la Paris, romanul începe să fie tradus rapid încă din timpul vieţii scriitorului, popularitatea lui sporind după lansarea filmului lui Kakoyannis.