Când ești fire arivistă, și-ai și-un caracter sinistru, poți ajunge repede ministru.

Ce frumoasa este viata, când joci tenis dimineata, iar la prânz te deranjezi, să-ţi dea ruşii să semnezi.

Chipul tău ce-n inima îl port
Îmi evocă tot trecutul mort
Vino tu, sau glasul să-ți ascult
Spune-mi iarăși ce-mi spuneai demult!

În imensul ei tezaur,
Arta are, de când e,
Câte un talent de aur,
Dar şi multe de “double”!

Graiul dulce ce ne înfrățește
Niciodată nu va fi uitat,
Căci în el se-ascunde şi trăieşte
Tot ce-i mai frumos şi mai curat.

Ce bine-i să-ţi zică tie
Doctor în chinezarie
Şi în prezidiul cel nou
Petre Groza în loc de bou
Ce frumoasă este viaţa
Când te plimbă ca paiaţa
Ruşii pe la Moscova
Şi pe la Varşovia. (Petru Groza, sluga)

Ce frumos e când vin ruşii/ Şi îţi spun din dosul uşii,/ Cum să vorbeşti, cum să taci,/ Pe Apostolu’ să faci./ Ce frumoasă este viaţa,/ Când nu te apucă greaţa,/ Să-i tot perii pe intruşi/ Şi să-i tămâiezi pe ruşi.

Comunismu’ întâi te-ajută/ Tac, tac, tac, Și apoi te execută/ Pac, pac, pac…

Jean Moscopol

Acum, doar bunicii noștri își mai amintesc de el. Iar dintre tineri, numai aceia care mai sunt, încă, fascinați de vremea în care Bucureștiului i se mai spunea și „Micul Paris“.
Solistul de muzică ușoară este, de obicei, un personaj frivol care, înconjurat de simpatia și dragostea admi­ratorilor, trăiește clipa, fără a-și complica viața cu„mofturi“ politice. Moscopol a fost un personaj de excepție, unul dintre puținii care s-a abătut de la această regulă. Și a făcut-o într-o perioadă dură, când ciubota bolșevică sugruma, deja, sufletul și mintea românească. Considerat a fi un demn urmaș al marelui Constantin Tănase, Jean Moscopol a fost, în primii doi ani de după cel de al doilea război mondial, unul dintre cei mai corozivi critici ai „Tovarășilor comuniști“, slugi și executanți fideli ai ordinelor venite de la Răsărit. Mai mult decât atât, unele dintre cupletele sale ținteau mult mai departe, către Moscova, direct spre birourile lui Stalin. Am putea crede că, scăpat de amenințarea infernului comunist, lui Moscopol îi dădea mâna să-i critice pe nemernicii care puseseră călcâiul pe grumazul României. Nu este chiar așa: se știe foarte bine că nici unul dintre cei considerați dușmani ai „poporului“ nu era ferit de ura „puterii proletare“ care putea, oricând, să-i trimită pe urme asasini „teleghidați“, criminali pentru care distanța nu însemna mare lucru: Stalin l-a urmărit pe Troțki peste tot și l-a ucis undeva, la celălalt capăt al lumii. Iar el nu este singurul caz. Peste multe decenii, puterea ucigașă a Securității lui Ceaușescu s-a întins, și ea, mult dincolo de granițele României socialiste.
În ceea ce-l privește pe Moscopol, comuniștii români l-au urât într-atât de mult încât au făcut tot posibilul să-i șteargă orice urmă a existenței. Și în bună parte au și reușit: puține lucruri se mai știu acum despre el. Nu l-au putut șterge, însă, și din mintea celor care l-au admirat. Dar și a celor pentru care, cupletele sale satirice ascultate, pe ascuns, la posturile de radio străine, au fost una dintre foarte rarele proteste împotriva regimului bolșevic din România. Din păcate, nici culturnicii zilelor noastre nu fac, mai nimic pentru a-l readuce în mintea noastră.
Realizând că  nu va avea viaţă bună sub regimul comunist, Moscopol a fugit din ţară în 1947 , ajutat de actriţa Elvira Popescu, stabilită la Paris. O vreme a stat prin mai multe oraşe europene. A fost colaborator al postului de radio Europa Liberă unde a continut să transmită mesaje anti regim românilor aflaţi în ţară. În final s-a stabilit la New York. Aici a ajuns să fie liderul comunităţii de români expatriaţi. Chiar și ajuns în „lumea liberă“, Moscopol nu i-a uitat pe cei de acasă.
După numele real şi din acte, se numea Ioan Moscu (după numele de scenă – Jean Moscopol). S-a născut la 26 februarie 1903, la Brăila. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era născut în Mesembria. Calinicos, un institutor, a fost primul care i-a descoperit înclinaţiile muzicale, îndrumându-l să studieze chitara, iar profesorul Costia l-a dus la Biserica „Buna Vestire”, din Brăila, primit cu o mare bucurie de dirijorul Gherasim, care i-a dat posibilitatea să se afirme ca… sopran. A fost un copil isteț, atras încă de mic de muzică. Liceul l-a făcut la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine. După liceu a venit la București, unde s-a înscris la Politehnică. Dar tot atunci a cântat la „Zissu“, unul dintre cele mai elegante și celebre restaurante ale vremii. În paralel a lucrat ca muncitor practicant la Întreprinderea Optică „Lares“. Iar șefii de acolo l-au trimis la specializare, la Berlin. Acolo a urmat și cursurile Universității de Artă, secția muzicală, din capitala germană.
Revenit în ţară, se stabileşte la Brăila. Plecând, în 1924, la Bucureşti, se angajează la secţia de devize a Băncii „Chrissoveloni”, mai apoi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică. Muzica fiind marea lui pasiune, Jean Moscopol îşi întemeiază o mică orchestră, unde cânta la „banjo şi glăsuia cu mare talent”.
A făcut înregistrări la radio, dar a cântat și în cele mai selecte localuri din Capitală, unde publicul îl diviniza. De fapt, Moscopol era un soi de „one man show“, cu o vervă rar întâlnită. Ca artist era un personaj cum rar s-a mai văzut: avea o voce superbă și se acompania la pian, banjo, piculină și chitară. În spectacole, vorbea cu publicul pe care-l distra în fel și chip. Mai era celebru și pentru „trilurile“ lui fluerate, pe care le integra în cântece.

Pentru prima oară, la îndemnul prietenilor, în 1929, cântă la barul „Zissu”, de pe strada Academiei, câteva melodii. Şeful orchestrei – Alfred Pagony – „fascinat de vocea lui pătrunzătoare”, îi propune un salariu atrăgător, el fiind şi cel care-i schimbă numele Moscu în numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.
Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol, cânta pentru amici, mai ales la seratele unor cluburi, fiindu-i înregistrate câteva plăci, dar nu cântate, ci fluierate, care imitau naiul, prima placă, cea cântată, fiind cu melodia „Balada fumului de ţigară”. Era un început de drum. Faima lui creşte. Cele 10 discuri „au un succes fulgerător”, iar „norocul îi surâde”. Un reprezentant al „His Master’s Voice”, din Londra, sosit la Bucureşti, îl aude cântând la „Zissu” şi-i face o ofertă, iar Moscopol o acceptă. Pleacă la Viena, unde înregistrează mai multe plăci, cu care „începe cu adevărat cariera lui muzicală”.
Se întoarce şi debutează la postul de radio Bucureşti. În urma unui examen devine artist profesionist şi urcă pe scena Teatrului de Revistă „Alhambrita”, interpretând roluri în „Alhambrita” şi în „Lăsaţi-mă să cânt”. În 1931, angajat definitiv de „Casa His Master’s Voice”, pleacă la Berlin, unde „cântă în celebrul bar Ciro”. Întors în ţară, „patronii de restaurante se băteau să-l aibă în program”. Însă, el a preferat să cânte la „Colonade” şi la bomboneria „Lafayette”, la „Lother Park” şi la „Vişoiu”.
Se apropia cel de-Al Doilea Război Mondial. Face un turneu prin ţară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Naţional, discurile lui de gramofon atingând numărul de 300 de cântece. Ajuns, din nou, la Berlin, i s-a propus să rămână în Germania, dar se întoarce, pentru a cânta, pentru români, în localuri selecte şi la radio, cu un succes răsunător, acompaniindu-se la mai multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară, cu „o vervă nemaipomenită”. Numele lui era la fel de cunoscut precum cel al celebrilor Cristian Vasile şi Zavaidoc.
Se spune că, atunci când se ducea să cânte la Brăila, publicul își aducea scaune de acasă.
A concertat și în străinătate unde  cântecele i-au fost înregistrate la câteva dintre cele mai celebre case de discuri.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a devenit membru al Societăţii Compozitorilor din România. Răsfăţatul restaurantelor Bucureştiului de odinioară, era foarte cunoscut şi apreciat. Pe vremea în care Bucureştiul, considerat „Micul Paris”, era „o dulceaţă a plăcerilor”, cu restaurante celebre, bodegi, berării, „cu localuri pentru toate gusturile şi toate buzunarele, românii cântau şi se bucurau”. Era vremea în care apăreau marii cântăreţi şi instrumentişti: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, Rodica Bujor, Ion Luican. Totul era sub ceruri largi de vară în acel cuib din sufletul românilor: bucurie şi îngândurare. Despre el au scris compozitori importanţi ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman (George Sbârcea), Ionel Fernic.
De căsătorit, Jean Moscopol nu s-a căsătorit niciodată, iar în decembrie 1947 ia calea pribegiei, după conflicte cu mai-marii zilei, în mod deosebit cu premierul Petru Groza.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial şi ocuparea României, prin actul sovietic de la 23 august 1944, Jean Moscopol n-a mai fost pe placul guvernanţilor de la Bucureşti. Se tăcea, ca românii să nu ajungă la închisoare sau, şi mai rău, la canal. „Era ca un ghimpe împotriva mai-marilor vremii şi a compus balade şi cuplete (n.n. asemenea lui Constantin Tănase!) anticomuniste, scăpat, ca prin minune, nearestat”.
În anul 1947, aşa cum aminteam, ia calea pribegiei. Ajutat de marea actriţă Elvira Popescu, pleacă la Paris, apoi, pentru un scurt timp în Germania, lucrând la postul de radio „Europa Liberă”, în cele din urmă stabilindu-se la New York, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.
Se spune că, la spectacolele din America, cu săli arhipline, Jean Moscopol, care niciodată nu şi-a uitat pământul natal, de fiecare dată, începea şi sfârşea cu acel cântec celebru despre „românul care nu piere şi nici nu va pieri”.

Multe dintre memorabilele lui vorbe, puse pe muzică, par să descrie chiar situația din zilele noastre. Iar asta pentru că, și astăzi: „Când ești fire arivistă/ Și-ai și-un caracter sinistru/ Poți ajunge repede ministru“. În altă parte, Moscopol pare că vorbește exact despre democraticul nostru Parlament: „Ce frumoasă este viața/ Când ești chior și prost ca țața/ Și ajungi din potcovar/ În guvern subsecretar.“ Vi se pare cunoscut personajul? Bine­înțeles: chiar dacă Moscopol nu-i spune pe nume, îl regăsim, cu siguranță, între politrucii de azi. Și nu unul singur ci multiplicat într-o întreagă menajerie.

Sfârșitul perioadei interbelice: presimțind parcă urgia deceniilor care aveau să vină, bucureștenii trăiau sfârșitul de vis al „Micului Paris“. Erau niște vremuri sclipitoare, când  viața avea ceva din subtilitatea și savoarea unei cupe de șampanie. Acum, în vremurile deșălatei noastre democrații, când ni se pare că le-am văzut și le știm pe toate dar trăim într-o lume fadă, plămădită din plasticul cel mai ieftin, cei care mai sunt încă fascinați de legendele „Micului Paris“ n-au cum să nu fi auzit de Jean Moscopol. Pe vremea lui, Bucureștiul era o capitală cu adevărat europeană. O capitală care-și trăia, însă, ultimii ani de strălucire și eleganță. Un oraș superb, fascinant în decadența lui, marcată de pecetea unui sfârșit de lume care bătea. Planeta era, deja, zguduită de cel mai devastator război din istorie. Un război la capătul căruia lumea avea să se schimbe definitiv. Dar, exact în acele vremuri tulburi, bucureștenii păreau să fi adoptat inconștiența frivolă a vechilor  bizantini care, asediați de oștirile otomane, își așteptau sfârșitul discutând despre sexul îngerilor. Cu singura deosebire că bucu­reștenii au ales distracția. Ostașii noștri erau, deja, pe fronturi îndepărtate, unde mulți aveau să-și lase oasele. Cu toate acestea, pentru majoritatea bucureștenilor, acel război cumplit părea foarte departe, undeva într-o cu totul altă lume. Iar Bucureștiul încă mai trăia ca în vremurile bune: seară de seară restaurantele de lux, dar și bodegile de cartier erau veșnic pline. Pe atunci, existau localuri pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Erau orașul despre care muzicologul George Zbârcea avea să spună: „București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii.“ Ceea ce azi noi numim show-biz, exista și pe atunci. Iar marile lui vedete erau Maria Tănase, Grigoraș Dinicu, Vasile Cristian, Zavaidoc, Ioana Radu sau Rodica Bujor. Foarte tânăr pe atunci, eternul Gică Petrescu își câștigase, deja, admiratorii fideli, care nu l-au părăsit niciodată. Printre toți aceștia, Jean Moscopol, făcea o figură cu totul aparte. Era un bărbat frumos, elegant ca un lord englez,  muzician plin de har, iubit și admirat de toată „lumea bună“ care venea, seară de seară să-l asculte vrăjită.

A fost un critic extrem de caustic al regimului bolșevic instalat la București, un critic care n-a iertat pe nimeni „de la vlădică, până la opincă“. După 1945, peste România s-a prăvălit tăvălugul bolșevic. Au început vremuri cumplite, în care majoritatea românilor au învățat să tacă. Iar cei care n-au făcut-o au ajuns în pușcării sau la Canal. Moscopol a fost printre foarte puținii care nu și-a ținut gura: a compus și a cântat balade și cuplete anticomuniste, în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Protejat de imensa lui celebritate, a scăpat, ca prin minune, nearestat.

În cupletul sugestiv intitulat „Patriarhul roșu“, Moscopol își schimbă vocea și cântă, pe nas, popește: „Justinian, zis și Marina, e cel mai cuvios creștin…/Umblă crai cu limuzina, și se-nchină, la Kremlin.”…

Tot Moscopol a făcut și „traseul profesional“ a al unui activist bolșevic: „Când sovieto-comitetul / Îți cere-auto­portretul / Asta-i semn că nu-i mai placi / Și autocritică ai să-ți faci. / După ce-ti găsesc ei buba / Urmează autoduba. / Și-apoi toată istoria / Se termină cu autopsia.“
Decenii la rând, elevii au învățat la școală despre Mihail Sadoveanu. Dar abia după 1990, am avut posibilitatea să aflăm câte ceva despre ticăloșia celui căruia, încă i se mai spune „Ceahlăul literaturii române“. Moscopol îl cunoștea, însă, cu mult mai bine: „Ce frumos e să ai ceafă/ Și de la soviete leafă/ Să fii frate cu dușmanu/ Și să să-ți zică Sadoveanu“. Bineînțeles că Sadoveanu nu e singurul.

Recunoașteți „personajul“? Bineînțeles că-l recunoașteți, exact la fel cum și CNSAS i-a recunoscut „rangul“ de turnător la Securitate. Este drept că odioasele „cartele“ de la începutul anilor 50 au dispărut de mult în negura vremurilor. Dar vorbele lui Moscopol, valabile atunci, sunt la fel de actuale și în zilele noastre. Este vorba despre cupletul „Foaie verde de cartelă“: „Foaie verde de cartelă/ Cică toți mâncăm franzelă/ Și când colo-n PRR/ Statul mare hoț cum e/ Umblă iar cu șahăr-mahăr/ A retras cartelele/ Și-a băgat tichetele/ Și la pâine și la zahăr/ Radio București grăiește/ Cine întreabă nu greșește/ Dacă Radio ne poftește/ Întrebăm și noi firește / Statul hoț și porc de câine/ De ce ia de la țărani/ Grâu cu 28 de bani, / Și ne ia doi lei pe-o pâine.“

Șase decenii au trecut de atunci. Decenii lungi în care România a trecut de la RPR la RSR, a ieșit din comunism și, cică, a revenit la capitalism. Dar, cu toate astea, după cum zilnic simțim, chiar pe pielea noastră, statul a rămas tot un „porc de câine“.

Jean Moscopol se înscrie în galeria marilor trubaduri pe care i-a avut România interbelică. În anii ’30, numele interpretului a fost la fel de cunoscut precum cel al lui Cristian Vasile sau Zavaidoc.
În anul 1993, marele interpret Gică Petrescu afirma: „Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii româneşti. Era un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară.”
Jean Moscopol a fost chemat la Domnul în anul 1980 şi-şi duce somnul de veci printre străini. Zadarnice au fost, după 23 august 1944, încercările unora de a-l „şterge din conştiinţa naţională”. „El era un mare patriot – scria cândva Aristide Buhoiu, întâlnindu-l în America. Dumnezeu l-a salvat. A avut zile. Pe vremea aceea ruşii te ucideau. Închisoarea era închisoare. Jean Moscopol n-a fugit din ţară.”
În America a continuat să scrie cuplete împotriva regimului, cu gândul la cei rămaşi în ţară.
Cum după fuga lui, comuniştii i-au distrus mare parte din discuri, în urma sa au rămas foarte puţine amintiri ale talentului cu care şi-a încântat contemporanii.
Până la finalul vieții, în 1980, de marele său talent se vor bucura doar românii pribegi din America.

Nu apucă să se bucure de prăbușirea comunismului împotriva căruia a luptat toată viața dar albumul sau de cîntece anticomuniste va fi lansat la București, în 1993, sub titlul „Tot ce-i românesc nu piere”. Cu această ocazie Aristide Buhoiu a spus:

Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că «Universul» îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte dintre imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70. Bun venit acasă, frate!

Iata cum îl descrie Rodica Mandache pe Jean Moscopol în Jurnalul Național:
Un burlac vânat de toate frumusețile vremii. Un cântăreț de muzică ușoară rafinat și languros.
Un  compozitor de luat în seamă.
Un rătăcitor prin lume; de la Berlin la Atena și de la Paris la New York.
Un celebru român-grec, unul de-al  nostru din Balcani.
Un priceput în afaceri maritime, fiind cândva funcționar la Brăila.
Un pasager funcționar bancar, nu puteai să-l înșeli în afaceri.
Un bun actor și cântăreț de operetă… a cântat în “Contesa Maritza”, a înregistrat peste 300 de cântece pe discuri de gramofon în Germania. Un epigramist. Avea o plăcere nebună să facă și să trimită epigrame tuturor celor pe care-i întâlnea. A publicat chiar o carte de epigrame intitulată “101 Răutăți”.
Un actor de film. Cine vrea poate să-l urmărească în filmul lui Jean Georgescu, în capodopera “O noapte furtunoasă”. Era șansonetistul de la Gradina Union, care le fermeca pe Zița, Veta și Rică Venturiano.

Surse:
curentul.info
cuvantul-liber.ro
bloguluibalan.ro
youtube.com