Când zbori ca un vultur, atragi atenţia vânătorilor.

Publicat 24 octombrie 2021

Când zbori ca un vultur, atragi atenţia vânătorilor.

Ignoranţa nu este inocenţă, ci păcat.

Privighetoarea înţeleaptă cântă fiecare cântec de două ori. Ca să nu crezi că nu poate retrăi primul extaz spontan.

Progresul este legea vieţii.

Dumnezeu este poetul perfect, care în propria persoană interpretează propriile creaţii.

Succesul unui singur minut ne răsplăteşte pentru eşecuri de ani de zile.

În vremuri de restrişte iese la iveală superficialitatea structurii de bază.

De ce am fost puşi pe acest pământ dacă nu pentru a ne dezvolta?

Mai puţin este mai mult.

Ce este mai bun nu a venit încă.

În lupta cu sine însuşi îşi dezvăluie omul valoarea.

Putem iubi doar cu condiţia ca ceea ce iubim să moară?

Cei care fac mult bine în viaţă, rabdă mai uşor relele vieţii.

Ambiţia nu înseamnă ceea ce face un om, ci ceea ce ar fi dispus să facă.

Cel ce ascultă muzică simte dintr-o dată cum singurătatea îi este umplută de alţi oameni.

Toamna îţi câştigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune faţă de descompunerea ei.

Cine a făcut mai mult are puterea de a suporta mai mult. Cei mai puternici îi susţin pe cei mai slabi.

E mai înţelept să fii bun decât să fii rău, e mai sigur să fii blând nu aspru, om normal, nu om nebun.

Reuşita în căsnicie înseamnă mai mult decât a găsi omul potrivit. Înseamnă a fi omul potrivit.

Albul nu anihilează negrul aşa cum binele nu compensează răul din om. Prin urmare iartă-l, căci viaţa nu e altceva decât o grea alegere de cai.

Răpeşte dragostea şi pământul nostru se va preface într-un mormânt.

Câteodată, pentru a supravieţui, iubirea trebuie să se gârbovească.

Robert Browning

S-a remarcat prin stăpânirea monologului dramatic și a portretului psihologic. Cea mai notabilă lucrare a sa a fost Inelul și cartea (1868-1869), povestea unui proces de crimă roman în 12 cărți. Abilitățile sale la scris, imaginația și modul de exprimare au fost puternic influențate de experiențele tatălui său. Creșterea popularității sale ca poet s-a datorat monologului său dramatic, în care un personaj își dezvăluie unui ascultător perspectivele personale. Lucrările sale au fost inițial considerate de poeții secolului XX ca fiind prea obscure, dar în cele din urmă au devenit extrem de populare. Robert Browning a fost un poet și dramaturg englez, care a devenit faimos în perioada victoriană pentru versurile sale dramatice din poezii și piese de teatru. Robert Browning s-a născut pe 7 mai 1812 la Walworth, în parohia Camberwell din Surrey, o suburbie a Londrei din Anglia. Tatăl său a fost Robert Browning, Sr., iar mama sa a fost Sarah Anna Wiedemann, fiica unui armator german stabilit în Dundee, Scoția. A fost, de asemenea, un muzician talentat. Era primul copil al părinților săi și avea o soră mai mică pe nume Sarianna.
Tatăl său și-a crescut familia lucrând ca funcționar la Banca Angliei pentru o plată de doar 150 de lire sterline pe an. El a reunit o bibliotecă care conține aproape 6000 de cărți, inclusiv unele foarte rare, acestea devenind baza educației tânărului Robert acasă.
Robert Browning a fost un poet prolific și, uneori, poezia sa a adus un contrast puternic cu cea a celebrei sale soții Elizabeth Barrett Browning, care a fost o poetă destul de blândă. Un exemplu perfect este monologul său dramatic, „Ultima mea ducesă”, care este un portret întunecat și îndrăzneț al unui om dominator.
A urmat câteva școli private, dar le-a considerat total improprii pentru dorința sa de a deveni un poet împlinit. În schimb, un tutor a fost angajat pentru ca el să studieze acasă cu ajutorul cărților din biblioteca tatălui său.

În ciuda faptului că nu a avut educație formală în copilărie și a făcut școala acasă, a fost un student extrem de strălucitor, care a completat citirea tuturor celor cincizeci de volume din „Biographie Universelle”. Tatăl său i-a oferit cunoștințe de greacă și latină. În 1828 a urmat cursuri la Universitatea din Londra, dar a plecat după o jumătate de sesiune. Pe lângă o călătorie la Sankt Petersburg în 1834 cu George de Benkhausen, consulul general rus, și două scurte vizite în Italia în 1838 și 1844, el a locuit cu părinții săi la Londra până în 1846, mai întâi la Camberwell și după 1840 la Hatcham. În această perioadă (1832–46) și-a scris primele poeme lungi și majoritatea pieselor sale.

Browning exercită ceea ce John Keats numea capacitate negativă: capacitatea unui artist de a se pierde în personaje, dezvăluind nimic din propria personalitate, puncte de vedere politice sau filozofii.
Pentru a critica societatea apăsătoare, dominată de bărbați, din epoca sa, Browning a dat adesea voce unor personaje ticăloase, fiecare reprezentând antiteza viziunii sale asupra lumii. Cu siguranță, femeile au fost asuprite în timpul anilor 1500, epoca în care are loc „Ultima mea ducesă”. Cu toate acestea, poezia este mai puțin o critică a modurilor feudaliste ale Europei medievale și mai mult un atac asupra viziunilor și regulilor părtinitoare, dominatoare ale societății victoriene.
Prima lucrare publicată a lui Browning, Pauline: A Fragment of a Confession, deși formal un monolog dramatic, a întruchipat multe dintre propriile sale pasiuni și anxietăți adolescentine. Deși a primit unele comentarii favorabile, a fost atacat de John Stuart Mill, care a condamnat expunerea și exploatarea de către poet a propriilor emoții și „conștiința sa de sine intensă și morbidă”. În 1835 a publicat Paracelsus și în 1840 Sordello, ambele poezii tratând oameni de mare abilitate care se străduiesc să împace cerințele propriilor personalități cu cele ale lumii. Paracelsus a fost bine primit, dar Sordello, care a solicitat exigențe cunoștințelor cititorului său, a fost declarat aproape universal de neînțeles. Încurajat de actorul Charles Macready, Browning și-a dedicat principalele energii timp de câțiva ani dramei în versuri, formă pe care o adoptase deja pentru Strafford (1837). Între 1841 și 1846, într-o serie de pamflete sub titlul general de Clopote și rodii, a publicat încă șapte piese în versuri, inclusiv Pippa Passes (1841), A Blot in the ‘Scutcheon (produs în 1843) și Luria (1846). Acestea și toate lucrările sale anterioare, cu excepția lui Strafford, au fost tipărite pe cheltuiala familiei sale.
Deși lui Browning îi plăcea să scrie pentru scenă, nu a avut succes în teatru, deoarece puterea sa constă în a descrie, așa cum el însuși observase despre Strafford, „Acțiune în caracter, mai degrabă decât Personaj în acțiune”.

În 1868, 1869 a publicat cea mai mare lucrare a sa, Inelul și cartea, bazată pe procedurile unui proces de crimă de la Roma din 1698. Deopotrivă în plan și execuție, a fost imediat primită cu entuziasm, iar Browning a fost numit una dintre cele mai importante figuri literare ale zilei. Pentru tot restul vieții a fost foarte solicitat în societatea londoneză. Și-a petrecut verile cu prieteni în Franța, Scoția sau Elveția sau, după 1878, în Italia.
Cele mai importante lucrări din ultimii săi ani, când a scris cu mare fluență, au fost lungile poezii narative sau dramatice, care se ocupă adesea de teme contemporane, precum Prințul Hohenstiel-Schwangau (1871), Fifine la târg (1872), Bumbac roșu Night-Cap Country (1873), The Inn Album (1875) și cele două serii de Dramatic Idyls (1879 și 1880). A scris o serie de poezii pe subiecte clasice, inclusiv Aventura lui Balaustion (1871) și Apologia lui Aristofan (1875). Pe lângă multe colecții de poezii mai scurte — Pacchiarotto și How He Worked in Distemper (1876), Jocoseria (1883), Ferishtah’s Fancies (1884) și Asolando: Fancies and Facts (1889) — Browning a publicat spre sfârșitul vieții două cărți cu o origine neobișnuit de personală — La Saisiaz (1878), o elegie pentru prietena sa Anne Egerton-Smith și o meditație asupra mortalității și Parleyings with Certain People of Importance in Their Day (1887), în care a amintit despre cărți și idei care l-au influențat încă din tinerețe.

În timp ce stătea la Veneția în 1889, Browning a răcit, s-a îmbolnăvit grav și a murit pe 12 decembrie. A fost înmormântat în Westminster Abbey.
Puțini poeți au suferit mai mult decât Browning din cauza neînțelegerii ostile sau a admirației greșite, ambele decurgând foarte adesea din nerecunoașterea caracterului predominant dramatic al operei sale. Cea mai mare parte a scrierilor sale înainte de 1846 a fost pentru teatru; apoi poeziile sale majore au arătat maiestria sa din ce în ce mai mare asupra monologului dramatic. Aceasta constă în esență dintr-o narațiune rostită de un singur personaj și amplificată de comentariile sale asupra poveștii sale și a circumstanțelor în care vorbește. Din propria cunoaștere a evenimentelor istorice sau a altor evenimente descrise, sau altfel prin inferență din poemul însuși, cititorul este în cele din urmă capabil să evalueze inteligența și onestitatea naratorului și valoarea opiniilor pe care le exprimă. Acest tip de monolog dramatic, deoarece depinde de furnizarea inconștientă de către vorbitor a dovezilor prin care cititorul trebuie să-l judece, este eminamente potrivit pentru ironist.

Afecțiunea lui Browning pentru această formă a încurajat totuși cele mai frecvente două concepții greșite despre natura poeziei sale – că este deliberat obscură și că „mesajul” său de bază este un optimism facil. Niciuna dintre aceste critici nu este nefondată; ambele sunt incomplete.
În multe poezii, în special versuri scurte, el atinge efecte de fericire evidentă . Cu toate acestea, dificultățile sale superficiale, care împiedică o înțelegere ușoară a sensului unui pasaj, sunt destul de evidente: încercările lui de a transmite ritmurile rupte și neregulate ale vorbirii fac aproape imposibilă citirea rapidă a versului; sintaxa sa eliptică uneori desconcertează și încurcă cititorul, dar poate fi stăpânită cu puțin efort; anumite poezii, precum Sordello sau „Tablouri vechi în Florența”, necesită o cunoaștere considerabilă a subiectelor lor pentru a fi înțelese; și pasiunea lui pentru a-și pune monologuri în gura șarlatanilor și sofiștilor, precum Mr. Sludge sau Napoleon al III-lea, obligă cititorul să urmeze un lanț de argumente subtile sau paradoxale. Toate aceste caracteristici stau în calea unei citiri ușoare.
Marea sa galerie de personaje imaginate trebuie privită ca un catalog exhaustiv de motive umane, nu ca o serie de autoportrete. Cu toate acestea, anumite presupuneri fundamentale sunt făcute atât de regulat încât pot fi considerate ca reprezentând convingerile personale ale lui Browning, cum ar fi credința sa creștină. În problemele de conduită umană, simpatiile lui sunt față de cei care arată inimi iubitoare, naturi cinstite și căldură în sentimente; cu siguranță aceste calități nu sunt niciodată satirizate. El este, în general, de partea celor care se angajează din toată inima la un ideal, chiar dacă eșuează.

În The Ring and the Book, Browning își arată toate calitățile distinctive. El permite un monolog dramatic fiecărui personaj pe care îl înfățișează – bărbatului judecat pentru crimă, tinerei sale soții, pe care a rănit-o de moarte, protectorului ei, diverșilor cetățeni romani, avocaților adversari și papei, care decide în cele din urmă soarta acuzatului. Fiecare monolog tratează în mod substanțial aceleași apariții, dar fiecare, desigur, le descrie și le interpretează diferit.
A influențat, totuși, mulți poeți moderni, precum Robert Frost și Ezra Pound, parțial prin dezvoltarea sa a monologului dramatic, cu accent pe psihologia individului și pe fluxul său de conștiință, dar și mai mult prin succesul său în scris despre varietatea vieții moderne în limbaj care nu datorează nimic convenției. Atâta timp cât realizările tehnice, bogăția texturii, puterea imaginativă susținută și un interes cald pentru umanitate sunt considerate virtuți, Browning va fi numărat printre marii poeți englezi.