Ce cald e aicea la tine şi toate din casă mi-s sfinte…

Publicat 2 septembrie 2018

Ce cald e aicea la tine şi toate din casă mi-s sfinte…

Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare.

Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.

Esenţialul vieţii? E a nu fi prea esenţial.

S-a trezit creierul şi a spus: Eu iubesc viaţa.

Ce vreţi voi, aşa e creierul meu; gândeşte când nu e nevoie şi stă când nu trebuie să stea.

Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă.

Pastel

Buciumă toamna
Agonic — din fund —
Trec păsărele
Si tainic s-ascund.

Târâie ploaia …
Nu-i nimeni pe drum;Pe-afară de stai
Te-năbusi de fum.

Departe, pe câmp,
Cad corbii, domol;
Si răgete lungi
Ornesc din ocol.

Tălăngile, trist,
Tot sună dogi …
Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit …

Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele. Cred ca fiecare duce ceva bun cu sine, şi, dacă nu sunt toţi la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ.

Shakespeare? Suspinele mute ale Londrei…

Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Societatea cere mereu oameni robuşti, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul.

S-a scris atât de mult încât, fatal, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus. Se repetă, conştient sau inconştient, aproape fond şi formă, de condeiele de meserie şi de acei de bună-credinţă care au curajul să creadă că sunt cu totul originali.

George Bacovia

În patrimoniul Casei Memoriale „George şi Agatha Bacovia” din Bucureşti se află două desene artistice realizate de George Bacovia, care prin creativitate și expresivitate dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a poetului.
Despre George Vasiliu Bacovia (1881-1957) multă lume ştie că e considerat „cel mai mare poet modernist român” sau „cel mai mare poet simbolist român” sau „al doilea după Eminescu” (alţii afirmând că este, de fapt, al treilea, pentru că al doilea este Arghezi…) etc. Noi credem că este un poet mai degrabă expresionist, cu puternice valenţe simboliste sau de un simbolism de o factură specială, unic în literatura română, fără continuatori, fie ei şi epigoni. Oricum, locul pe care îl ocupă poetul în cadrul literaturii române este unul fruntaş, datorită stilului său specific, radical novator, care, la începutul secolului XX, rupe şabloanele trecutului creând o lirică nouă, „descoperită” mult mai târziu faţă de data apariţiei: volumul Plumb, emblematic pentru poet, apare „cu ghinion” în 1916, în ajunul intrării României în Primul Război Mondial, trecând aproape neobservat şi producând reacţii variind de la oripilare total nejustificată până la extaz. Dar, în acelaşi timp, puţină lume ştie că poetul „singur… singur…”, de o inadaptabilitate socială patologică, cauzată de o sensibilitate fizică şi psihică (mai ales) ieşită din comun, a fost un multitalent.
George Bacovia, cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai poeziei române moderne, s-a născut în Bacău pe 4 septembrie 1881, ca fiu al comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. A trecut aproape neobservat cea mai mare perioadă a vieţii, până când poeziile sale l-au impus drept cel mai important poet impresionist român.
Familia i-a oferit o copilărie lipsită de griji materiale, peste media specifică acelei perioade. În anul 1900, la vârsta de 19 ani, George Bacovia s-a înscris la Şcoala Militară din Iaşi, dar s-a retras la scurt timp, spiritul său poetic fiind neconcordant cu disciplina cazonă. Poetul a urmat ulterior studii de drept, la Bucureşti şi Iaşi, pe care le-a absolvit în 1911, după care s-a înscris în Baroul din Bacău. Nu a profesat însă avocatura, ci a fost angajat ca mic funcţionar sau profesor, în Bacău, Iaşi sau Bucureşti, trăind din greu şi dedicându-se poeziei. În 1916, George Bacovia devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. Poetul George Bacovia a trăit în Bacău până la 52 de ani, după care s-a mutat în Capitală, unde a stat până la sfârşitul vieţii. A terminat Dreptul în opt ani, a rămas şi repetent, a profesat foarte puţin, în schimb îi plăcea să danseze, să bea în crâşmele din mahalalele Bacăului şi să mediteze. Salcia din Parcul Trandafirilor (fosta Grădina de Vară), loc preferat de poet, aproape de casa lui, a fost tăiată în 2010 de Primăria Bacău.
Bacovia a excelat, într-adevăr, în literatură, dar, în acelaşi timp, a fost un desenator iscusit şi un violonist (amator) talentat. Mărturie stau portretele de confraţi (şi de alte persoane sau personalităţi), abil creionaţi, cu un admirabil simţ al observaţiei pentru detaliu, şi, pe de altă parte, cea de-a doua vioară a poetului, la care Bacovia improviza adesea – exponate care se pot descoperi în „Casa Memorială George şi Agatha Bacovia” din Bucureşti. De fapt (culmea!), primul premiu obţinut de Bacovia nu a fost la literatură, ci la desen: în muzeul bucureştean al poetului se află expusă medalia pe care este gravat textul „Premiul I la Concursul de desen de pe natură”, organizat de Societatea „Tinerimea Română” în 1898 (an în care scrie poezia „Amurg violet”). Peste câţiva ani va realiza în peniţă două mici desene, reprezentative pentru viaţa şi opera sa şi care se află pe o mică etajeră a şifonierului din camera poetului.
Primul dintre ele – în ordine cronologică – este un portret al lui Mihai Eminescu, datat 1900. Coincidenţă sau nu, Bacovia scrie în acelaşi an poezia „Plumb”, considerată unanim drept cea mai importantă creaţie a sa, poetul însuşi denumind astfel şi primul său volum de poezii, apărut 16 ani mai târziu. Eminescu i-a pozat lui Bacovia din una dintre ultimele sale fotografii (retuşată, se pare), realizată de Nestor Heck la Iaşi, în 1885, când Eminescu avea 35 de ani. În realizarea portretului, Bacovia dovedeşte siguranţă şi fermitate a liniilor, dar şi o mare sensibilitate, prin accentuarea contururilor largi, prin jocul de umbre şi lumini, redate cu mare dezinvoltură şi spontaneitate. Întreaga creaţie vibrează sub semnul unei mari libertăţi de expresie, în antiteză, am spune, cu construcţiile laconice care îi marchează opera literară. În realizarea portretului lui Eminescu, Bacovia construieşte, cu gingăşie, dar, totodată, cu vigoare, o reţea de haşurări ce dau impresia unui „sfumato” davincian, care conferă figurii eminesciene o apariţie demiurgică.
Cel de-al doilea desen reprezintă trei copii, suprinzând tot atâtea atitudini şi reacţii specifice vârstei. Este realizat în 1903, an în care Iorguţ – cum îl alintau părinţii şi fraţii – absolvă Liceul „Ferdinand” din Bacău (acum, Colegiul Naţional „George Bacovia”). Iarăşi, coincidenţă sau nu, subiectul desenului reflectă, în primul rând, nostalgia elevului George Vasiliu faţă de anii copilăriei fără griji. Spre deosebire de portretul lui Mihai Eminescu, această creaţie denotă simplitate, constituindu-se în conturări ferme, dar libere, îngroşate şi prelucrate doar pentru a accentua expresiile tipice. Ghiduşia, inocenţa şi puritatea sunt dezvăluite aici de Bacovia cu nonşalanţă, producând chiar stupoare vizitatorului casei memoriale:„Păi cum, sumbrul Bacovia chiar e autorul…”. Da, răspund, tocmai Bacovia a reuşit să creeze această mică şi expresivă lucrare, pentru că întreaga sa viaţă i-a iubit, admirat şi invidiat chiar pe copiii care nu sunt (încă) influenţaţi de un mediu social ostil, în care poetul nu s-a putut integra niciodată.
Casatoria dintre George Bacovia și Agatha Grigorescu are loc pe 22 iunie 1928, iar nunta pe 28 iunie, la care, poetul întârzie peste măsură. Evenimentul este relatat de Agatha în “Viața poetului”. Mult mai pragmatică, conștientă de dificultățile unei căsătorii cu acest om dificil, tăcut, schimbător, total dezinteresat de soarta lui, fragil și predispus spre melancolie, ea își asuma pasul făcut, din dragoste și încredere în geniul poetic al viitorului soț. “Știam că nu alesesem un drum roz. Simțeam însă în mine atâta curaj, atâta putere de rezistență, că piereau și șovăielile trecătoare ce mă asaltau”, mărturiseşte Agatha Grigorescu.
Analiza hermeneutică şi psihologică a operei şi vieţii lui Bacovia scoate la iveală faptul că modul în care şi-a trăit viaţa a determinat ratarea profesională şi sentimentală şi astfel s-a format fermentul creativităţii şi lirismului său. George Bacovia a avut constant sentimentul inutilităţii în societate, a fost izolat şi a muncit, din când în când, doar pentru a-şi asigura sursele de subzistenţă. Vrând-nevrând, anumite realităţi îi amintesc mereu de faptul că e inactiv. Atât la Bacău, cât şi la Bucureşti, cei în mijlocul cărora trăieşte sunt, în cea mai mare parte, oameni simpli, lucrători manuali cu program fix. Plecările şi întoarcerile lor îl fac să se gândească nu o dată la situaţia sa nefirească.
Agatha nu numai că și-a întreținut material soțul din salariul ei de profesoară, dar a trebuit să aibă răbdare în timpul căderilor sale psihice, dar și să supravegheze calitatea vinului adus în casă! Tot ea se ocupa, ca un adevarat diriginte de șantier, și de construirea casutei din București (1933, cu un credit, pe strada Frăsinetului, aproape de “Mărțișorul” lui Arghezi, dar și de…Cimitirul Belu), unde Bacovia își găsește liniștea, netulburat de “zgomotul lumii”. Bacovia era mândru de soția lui.
“Fără îndoială, pentru contemporani, cuplul Bacovia-Aghata a apărut ca atipic, o ciudățenie, căci se baza pe altceva, mai greu de înțeles, decât căsătoriile obișnuite. (…) Ea l-a recuperat din marasmul în care aluneca inexorabil. I-a schimbat viața, i-a vegheat sănătatea și interesele”( Dosarul Bacovia I, Eseuri despre om și epocă, Constantin Călin, Editura “Agora” Bacău).

Bacovia a fost depresiv încă din perioada adolescenţei şi a transpus această stare sumbră în versuri. Primii ani după instaurarea comunismului în România, George Bacovia a intrat într-un con de umbră. Opera sa vorbea de decadență într-o perioadă a construcției socialismului. În 1950, la trei luni după ce primește funcția de consilier la Ministerul Artelor, are lor o reorganizare și postul este suprimat. Bugetul familiei se reduce la leafa soției și mica pensie furnizată de Societatea Scriitorilor.
Totuși, pentru întâlnirea fraternă de la Casa Scriitorilor, se gătește cu o pedanterie uimitoare, începând din dimineața zilei fericite, când a și cerut să fie plimbat cu mașina prin București. La ceremonia restauratoare, ritualul florilor, discursurilor de salut, îmbrățișările lui Tudor Arghezi, care a ținut să fie de față, își pierduseră convenționalitatea. Prezența ”poetului martir” a impresionat pe toată lumea.
Anul 1956 a fost fast pentru poet, dar nefast pentru om. Crizele teribile de rinichi, ficat, intestine se precipită. Bolnavul respinge recomandările de internare în clinică, fiindcă este convins că va birui supliciile unei longevități sadice. În această luptă cu boala caută energie pretutindeni. Se alină cu ideea unei ediții complete, în vederea căreia cere Agathei, soția sa, să cerceteze la Biblioteca Academiei periodicele unde își publicase versurile și prozele. Schițează poezii, unele sub impulsul evenimentelor istorice (”Egipet” cu referire la criza Canalului Suez), răspunde cum și cât poate întrebărilor despre poezii și propia carieră, despre viața socială și internațională, puse de Cicerone Theodorescu, interpretează ca victorie a vitalității sale omagiile aduse de artiști ai creionului, pensulei, daltei, sunetului. În aceeași încordare a voinței de a trăi, se prinde cu amintirea de crâmpeie disparate ale vieții lui și cu privire la gesturile domestice ale soției.
La împlinirea a 75 de ani i se decernează Ordinul Muncii clasa I la cultură și pe 14 decembrie 1956 este sărbătorit de Uniunea Scriitorilor. Cel mai puțin solemn și mai puțin solemnizabil scriitor trăiește înfrigurat evenimentul. De câțiva ani nu mai părăsise nici cartierul, nici locuința și în ziua înmânării distincției, nu fusese în stare să se deplaseze spre a o lua personal.
A murit la 22 mai 1957, la 76 de ani, în locuinţa sa din Bucureşti din cartierul Giurgiului. Casa memoriala deține un documentar pe casetă video în care e surprins poetul în timpul vietii şi o înregistrare audio cu vocea poetului recitând din versurile sale.
Printre volumele poetului George Bacovia se numără: „Plumb” (1916) „Scântei galbene” (1926), „Bucăţi de noapte” (1926), „Poezii” (1929), „Cu voi…” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Opere” (1944), „Stanţe burgheze” (1946), „Poezii” (1956, ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957).
În Bacău, strada unde se află casa memorială şi liceul în care a învăţat poetul, o universitate, teatrul din municipiu şi mai multe statui îi sunt dedicate poetului George Bacovia şi-i poartă numele. În Parcul Trandafirilor, fostă „Grădină de Vară“, aflată la doar câteva sute de metri de casa în care acesta a locuit, se găsea şi salcia. La iniţiativa fostului şef de la Patrimoniu, istoricul Eugen Şendrea, a fost realizată o placă şi ulterior un soclu, care au fost montate în dreptul sălciei. În vara lui 2010, după un vânt puternic, crăcile unei sălcii bătrâne din parc s-au rupt şi au rănit uşor două persoane. „Preventiv“ şi fără să ceară acordul nimănui, Direcţia Spaţii Verzi din cadrul Primăriei Bacău, condusă la acea vreme de Viorica Marcu, actual deputat liberal, a tăiat mai mulţi arbori, printre care şi salcia lui George Bacovia. Şi liceul care a purtat aproape 50 de ani numele de „George Bacovia“ a renunţat înainte de anul 2000 la denumire şi a revenit la numele iniţial de Ferdinand 1.