Deşi prima explicaţie oferită de DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române) în privinţa cuvântului tautologie este: greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte (care este, după cum uşor se poate observa, definiţia pleonasmului), trebuie ştiut că, de fapt, tautologia este o structură sintactica în care în mod voit (nu din ignoranţă) se folosesc cuvinte cu acelaşi sens (sau se repetă un cuvânt, având, însă, funcţii sintactice diferite), cu intenţia de a se sublinia o idee, o calitate, o acţiune etc. Iată câteva exemple de tautologii: Munca e muncă, Există oameni şi oameni, Casa să fie casă, masa să fie masă, El este ceea ce este, Acesta este adevărul adevărat, O promisiune este o promisiune etc.

Este evident că, prin astfel de formulări, care nu pot fi decât adevărate, se urmăreşte un efect de stil, diferit de structurile pleonastice, complet greşite, de felul: coboară în jos, urcă sus, avansează înainte, concluzie finală, a aduce aportul, a repeta din nou etc.

Truismul este un adevăr evident, banal, adesea o platitudine, care nici nu mai trebuie spusă, într-atât este de cunoscută. Dacă suntem atenţi, vom constata că, de multe ori, se rostesc truisme, in cele mai diverse contexte de comunicare, din inerţie, din lipsă de stil şi autenticitate în transmiterea mesajelor, de felul: “Iarna nu-i ca vara”, “Nimic nou sub soare”, “În România e nevoie de o schimbare de mentalitate”, “Dacă legislaţia lasă portiţe, evaziunea înfloreşte” etc. Am putea adăuga şi un truism celebru, din opera lui Caragiale: “O soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are”.