Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Ce nu poţi prin merit, câştigi prin linguşire.

Ce nu poţi prin merit, câştigi prin linguşire.

Trebuie să poruncim banului, nu să-i fim robi.

A cere o slujbă înseamnă oarecum o aservire.

A primi un dar înseamnă a-ţi vinde libertatea.

Aşteaptă de la altul ce ai făcut şi tu celuilalt.

Prostului, tăcerea îi trece drept înţelepciune.

Uitarea este remediul nedreptăţilor suferite.

A-ţi înfrâna lăcomia e ca şi cum ai birui o ţară.

Pe cel prea mult cocoloşit, norocul îl prosteşte.

Cine dă iute, dă de două ori.

Mai mult trebuie să ne ferim de invidia prietenilor decât de gândul rău al duşmanilor.

Poporul e puternic acolo unde legile sale sunt respectate.

Ochii sunt orbi, când sufletul e ocupat cu altceva.

Trecând sub tăcere săgeata ce ţi s-a aruncat, faci ca răutatea să fie şi mai ascuţită.

Avarul nu trăieşte, ci moare într-una.

În lipsa legii, conştiinţa este pedeapsa tăcută.

Tolerând o veche nedreptate, îndemni la una nouă.

Nici o clipă nu e bună unuia, fără a fi rea altcuiva.

Nenorocirea îţi arată dacă ai un prieten sau doar un nume.

Unde poruncesc cei vrednici, toţi se supun cu dragă inimă.

Toţi câţi păcătuiesc în ascuns, o fac şi mai bătător la ochi.

A te ascunde după unul mai prejos decât tine înseamnă a te trăda pe tine.

Cui i se îngăduie mai mult decât i se cuvine, vrea mai mult decât i se îngăduie.

Urât este ca vina ta să o pui pe seama altuia!

Plăcerea tăinuită e mai mult frică decât bucurie.

Scapă repede de vină cel ce se căieşte sub apăsarea ei.

Cine iartă unuia vina, dă îndemn multora.

Când se preface bun, omul rău e în culmea răutăţii.

După o nenorocire, amintirea ei este încă una.

Puţini sunt cei care nu vor să păcătuiască, dar şi cei care să nu poată.

Nimănui nu găseşti mai uşor perechea, decât unui ticălos.

Deprinderea cu bogăţia e cel mai rău lucru.

Ce neplăcut este să regreţi un lucru bine făcut.

Când marea este liniştită, oricine poate fi cârmaci.

Când vrei un singur lucru rău, te lepezi de toată cinstea.

A iubi şi a gândi limpede în acelaşi timp îi e dat doar zeului.

Răutăciosul se bucură totdeauna de veninul său.

Mânia omului cinstit e cea mai aprigă.

Sentimentul onoarei nu se învaţă, se naşte.

Vai, ce grea este apărarea faimei!

Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă!

Groaznic de greu e să trăieşti la cheremul altora.

Durerea sufletească e boală mai grea decât cea trupească.

Greu te dezveţi de ceea ce laşi să devină obişnuinţă.

Iubirii îi pune capăt timpul, nu cugetul.

Publilius Syrus

Cu cât „ireparabilul timp” adună în urma noastră mai multe secole şi milenii, cu atât istoria păstrează amintirea a tot mai puţine personalităţi, restrângându-se la acelea care au ocupat trepte superioare ale vieţii publice. În faţa golurilor identificate în creaţia culturală greco-romană ne putem întreba dacă nu cumva acestea sunt locuri vacante ale unor mari talente, rămase necunoscute posterităţii din cauza pierderii fără urmă a operelor lor?
Din acest punct de vedere, destinul lui Publilius Syrus a fost unul deosebit. Fiindcă el a făcut parte dintr-o publio-siro338categorie socială şi profesională inferioară, dar a avut totuşi şansa ca opera sa, o culegere de câteva sute de maxime în versuri, să ajungă până în timpurile de azi.
Publilius Syrus despre a cărui existență s-a aflat datorită muncii sale literare în Limba Latină, este cunoscut pentru lucrarea sa renumită ”Sentințele” – maxime cu exemple de moralitate scrise în versuri iambic și troheu. Perioada când s-a făcut remarcat este 85-43 Î.Ch., așadar a trăit în primul secol. Fiind sirian  de naţionalitate, a fost adus ca un sclav în Italia, dar talentul său a câştigat respectul  stăpânului său, care l-a eliberat şi l-a instruit. A avut succes în oraşele de provincie ale Italiei şi la jocurile oferite de Cezar…
Nu e un Cicero, nici un Seneca ori un Marcus Aurelius autorul acestor maxime, ci un cvasianonim, din biografia căruia se cunosc puţine detalii, şi care n-a fost decât un „mim”, un actor chemat să etaleze pe scenă inspiraţia sa spontană în a crea subiecte şi a construi replici într-un duel de dialoguri rapide cu confraţii. Statutul socio-profesional şi intelectual al unei asemenea persoane era – deşi variabil de la caz la caz – cam de felul celui al actorilor din „Commedia dell’arte” din secolele XVII-XVIII, sau al nu odată famelicelor trupe ambulante din secolul al XIX-lea, din anumite părţi ale Europei.
Creaţia mimilor şi exigenţele faţă de ea semănau cu cele la care sunt supuse improvizaţiile de momente vesele în spectacolele cu iz popular, supravieţuitoare de multe ori cu succes, în zilele noastre. Nici numele autorului nostru nu are o formă bine stabilită: de unii a fost numit Publius, de alţii Publilius. Determinativul Syrus, folosit multă vreme sporadic, i-a fost atribuit definitiv de gramaticul Macrobius şi de Sfântul Ieronim, în jurul anului 400 p. Chr., pe baza unei întemeiate presupuneri a originii sale siriene, poate chiar din Antiohia, oraş cunoscut pentru preferinţa locuitorilor faţă de actori şi actorie. În copilărie a fost sclav. În această postură a fost adus la Roma. Sigur este că, iarăşi la odată ce nu se poate preciza, a fost eliberat din sclavie, devenind „libert” al celei de-a doua soţii a lui Cicero.
publilius-syrusTrebuie să fi practicat mai mulţi ani arta de mim şi, pe la mijlocul secolului I a. Chr., să fi ajuns la notorietate. Altfel nu ar fi de înţeles cum, la jocurile organizate de Iulius Caesar în anul 46 a. Chr., i s-a permis participarea la un concurs, în confruntare de talent cu mai mulţi mimi, printre care şi cel mai vestit pe-atunci, Decimus Laberius, membru al unei tagme sociale bine calificate, – ordinul ecvestru – şi comediograf.
Premiul – marele succes al vieţii sale – a fost obţinut de Publilius Syrus, fiindu-i înmânat de însuşi Caesar. Prilej cu care acesta, poate pentru a-l pune ironic la punct, i-ar fi spus lui Laberius, clasat al doilea: „Favente me tibi, victus es, Laberi, a Syro”.
Într-un astfel de concurs se aprecia spiritul şi promptitudinea replicilor improvizate de participanţi. E foarte posibil ca, într-adevăr, Publilius Syrus să-şi fi întrecut pe merit rivalii. Dar o tradiţie cunoscută de acelaşi Macrobius susţinea că, profitând de libertatea de exprimare îngăduită mimilor în asemenea ocazii, Laberius şi-ar fi permis câteva săgeţi prea ascuţite la adresa lui Caesar. Indispus, dictatorul, ascunzându-se după formula citată mai sus, ar fi influenţat, în fapt, decizia de premiere în favoarea lui Syrus. La scurtă vreme după acest succes de prestigiu, după anul 43 a. Chr., încetează orice alte ştiri despre viaţa marelui actor moralist.
Unii biografi cred că ar fi murit înainte de anul 20 a. Chr. Înainte … dar cu cât timp? E greu de crezut ca un mim ajuns la asemenea reputaţie să intre în anonimat total la numai trei ani după „succesul vieţii sale”. Pare mai probabil să fi încetat din viaţă nu multă vreme după anul 43. Dacă la data prezumptivă a venirii sale la Roma fusese copil sau adolescent, ar însemna că, în ipoteza noastră, ar fi murit pe la 50-60 de ani. Renumele lui Publilius Syrus a trebuit să fie temeinic din timpul vieţii sale, până la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (secolul al V-lea).
Numai astfel se poate explica faptul că, din atâtea fulguraţii teatrale care desigur au mai circulat în epocă, tocmai improvizaţiile sale scenice au fost notate şi apreciate de un filosof de talia lui Seneca, de un autor rafinat ca Petronius, de un gramatic atât de cult ca Aulus Gellius (în secolul al II-lea). Cum altfel s-ar explica faptul că, după sute de ani, în ultima parte a vieţii sfântului Ieronim (330-420 p. Chr.), acest autor creştin oferă şcolarilor texte din Publilius Syrus ca pilde şi ca exerciţii? Cum altfel s-ar explica faptul că din maximele sale s-au alcătuit cinci culegeri de bază, separate, transmise prin copii succesive, până prin secolele IX-XI, deci până la o mie de ani după moartea autorului lor?
Numărul total al pieselor copiate şi transmise se ridică la peste o mie. Dar multe se repetă de la o culegere la alta şi tot multe s-au dovedit a fi aparţinut altor autori, fie că au fost „împrumutate” chiar de Syrus, fie că le-au adăugat copiştii. Nici până astăzi, nici de către cele mai erudite ediţii, nu s-a putut stabili în deplin acord şi cu absolută certitudine câte din maxime sunt autentice şi câte apocrife.
În opera lui Petronius, „Ospăţul lui Trimalchio”, sunt citate 17 versuri atribuite lui Syrus, iar pe lapublilius_syrus începutul secolului al II-lea, la autorul Caecilius Balbus, se regăsesc alte vreo 40. Autenticitatea celor din ultimele două surse este nesigură, ca şi a multora cuprinse în culegerile citate înaintea acestora. În original, cugetările au fost ordonate alfabetic, după cuvântul cu care începeau.
Maximele lui Syrus n-au fost gândite de un moralist, preocupat să facă educaţie. Ca replici în dialoguri de scenă, ele puteau să exprime orice mesaj, în raport de contextul situaţiei şi de caracterul personajului pus să le pronunţe. Circumstanţa lămureşte aparenta amoralitate a enunţului unora din cugetări. De exemplu: „Pentru o cauză bună, fapta ruşinoasă e cinstită”; „minciuna pentru a te salva este adevăr”, sau: „deşi nu e drept, socoteşte drept ceea ce ţi-e de folos”. Se întâmplă cu ele ceea ce se întâmplă cu nenumărate replici din istoria artei dramatice: rupte din context, ele pot să apară într-o lumină moralmente deliberat dubioasă.
Repetatele accente crud satirice, relevă vicii, se pare răspândite şi dispreţuite în epocă. Ele sunt a se atribui aceleiaşi funcţii scenice a cugetărilor, autorii cărora îşi căutau un „cal de bătaie” popular şi generos în a stârni dezaprobarea şi râsul. În primul rând avariţia, maltratată frecvent, cu adevărată cruzime. Urmată de abuzul de putere, de deturnarea adevărului şi a dreptăţii, de persistenţa actelor de injustiţie şi de insultă, de necesitatea obedienţei, de izbucnirile de violenţă, de o veritabilă obsesie a fricii, a motivelor de temere, împotriva cărora e recomandată într-una prudenţa şi paza. Descoperim astfel o societate în care legea şi autoritatea, factorii cărora romanii le făceau o susţinută publicitate, par a nu fi fost atât de active în reglementarea relaţiilor dintre indivizi, pe cât răfuielile personale. O notă comună cu mentalitatea epocii e constituită de săgeţile la adresa imaturităţii şi caracterului labil al femeii, la fel după cum e omniprezent motivul soartei care-l domină pe om, îi impune resemnare, precum şi un pesimism reţinut faţă de şansele afirmării sale independente. Caracterul compozit, improvizat, al cugetărilor explică stilul nu totdeauna îngrijit, criticat sever de unii comentatori, pentru că ar folosi un limbaj sec şi ar vehicula adesea idei banale.
publilio-siroE posibil ca, alcătuindu-şi o colecţie de maxime, sau colportându-le pe acestea oral, Publilius Syrus să fi compilat cugetări risipite prin felurite opere, unele azi pierdute. Dovadă cele identificate ca aparţinând unor opere cunoscute şi eliminate, în consecinţă, din ediţiile critice. A putut pune la contribuţie şi tradiţiile orale, din creaţiile mimilor, sau „zicale” din vocabularul oamenilor obişnuiţi. Nu i se poate nicidecum refuza o însemnată parte de contribuţie originală: un om dedicat cu mult talent genului, n-a putut rămâne indiferent la tentaţia de a-i adăuga creaţii proprii.
Dincolo de toate rezervele şi ipotezele contradictorii, cert este că a consemnat, cu şansa de a fi transmis posterităţii, unul din cele mai bogate florilegii de înţelepciune antică, o oglindă a mentalităţii unei epoci intelectuale strălucite. Mişcându-se în spaţiul privilegiat al limbii latine, Publilius Syrus e un maestru în a pune în valoare una din calităţile de căpetenie ale acesteia: capacitatea de exprimare concentrată la maximum, care imprimă oricărui conţinut acel inimitabil caracter „percutant” al cugetărilor filosofico-morale şi al textelor juridice latine.


Sunt de neuitat, în concizie şi frumuseţe, formule ca: „Se damnat judex, innocentem qui opprimit” (Pe brainy-quotesine se condamnă judecătorul care nedreptăţeşte un nevinovat); „Bis vincit, qui se vincit in victoria” (Învinge îndoit acela care, în izbândă, se învinge pe sine), sau aceasta, splendidă în umanismul şi modernitatea ei: „Vincere est honestum, opprimere probrum, pulchrum ignoscere” (E vrednic să învingi, ruşinos să asupreşti, frumos să ierţi).
Admiraţia pentru excelenţa limbii latine estompează multora realitatea că ea, în comparaţie cu limbile culte de astăzi, era considerabil mai săracă în posibilităţile de exprimare a nuanţelor ideilor. De aceea, acolo unde limbile moderne au diverse cuvinte pentru toate aceste nuanţări, latina se folosea, pentru multe din ele, de acelaşi cuvânt.
Opera lui Publilius Syrus a străbătut fără un ecou deosebit îndelungata şi monotona sentenţiozitate a cugetărilor emise în Evul Mediu. În concurenţă cu ele, nu întrunea calităţile care, atunci, să o facă înţeleasă şi gustată, în afara cercului strâmt al câtorva nostalgici mai rafinaţi. A trecut cu discreţie şi prin Renaştere, moment de magnifică resurecţie a culturii clasice, dar impresionat mai mult de performanţele ei epice: istoriografia, literatura, retorica.
brainy-quote-publilius-syrusVa trebui să vină secolul al XVIII-lea, secolul prin excelenţă al filosofilor şi moraliştilor, pentru ca, laolaltă cu produse similare ale altor autori antici, maximele lui Publilius Syrus să fie redescoperite treptat, aflându-şi emuli în marii moralişti francezi, care au readus în vogă genul cugetării scurte, penetrante, şi au îndemnat, indirect, la revalorizarea antecedentelor sale.
Dacă după moartea lui Syrus aceste sentinţe au rămas populare pe scenă, în reprezentaţiile mimilor, izvoarele n-o spun desluşit. Veritabila lor şansă de supravieţuire a fost aprecierea din partea lui Seneca şi consemnarea lor în scris de către acesta. Altminteri, fără prestigiul marelui hispanic, martir al cugetării libere, poate că opera lui Syrus s-ar fi pierdut, îngropând într-un irecuperabil anonimat încă un deces al unui act de cultură. Fiindcă, aşa cum admirabil a spus Schiller, în prologul la trilogia „Wallenstein”: „Denn schnell und spurlos geht des Mimen Kunst,/Die wunderbare, an dem Sinn vorüber”.

Surse:
en.wikipedia.org
www.history-cluj.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

three + 17 =

− 3 = 1

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie