Cel mai mic cântec, cel mai neînsemnat vals trebuie să poarte scânteia care să electrizeze publicul şi să-l cucerească…

Am încercat să scriu muzică de dragul muzicii şi nu din alte considerente…

Ştiu că numai o jumătate de pagină de Liszt va cântări mai mult decât toate operetele mele.

Compozitorii mari vor avea întotdeauna admiratorii lor, dar paralel cu ei trebuie să existe şi compozitori pentru un public căruia să-i placă o operetă veselă, uşoară, spirituală şi elegantă.

Emmerich Kálmán

Din cauza unui reumatism la mâini, s-a reorientat spre compunerea de operete în stil vienez, cărora le-a dat un caracter maghiar prin utilizarea ceardașului.
Aproape o sută de ani au trecut de la premiera absolută (1921, Viena) a operetei lui. Melodiile bine scrise, duetele amoroase combinate cu umor, oferă lucrării un farmec aparte.  
Povestea ”Baiadera” începe în faţa unei loje a Teatrului de Operetă din Paris. Firul principal al intrigii se ţese în jurul relaţiei dintre Radjami, prinţul Indiei și o cântăreață, Odette, a căror poveste de dragoste este împiedicată de obstacole politice. Pentru menţinerea păcii dintre India şi Spania, moștenitorul tronului ar trebui să se căsătorească cu o prinţesă spaniolă pe care nici măcar nu o cunoaşte, însă prinţul nu renunţă la iubirea sa faţă de Odette. Pentru a preveni un război, ambasadorii ţărilor în cauză fac un plan prin care Radjami să revină în India. Acest lucru nu pare a putea fi realizat decât prin invitarea teatrului Odettei în orientul mijlociu, fapt ce îl va determina pe Radjami să o urmeze. Cu toţii călătorind pe acelaşi vapor situaţia se complică datorită faptului că unii dintre admiratorii cântăreţei se îmbarcă şi ei cu aceeaşi destinaţie. Un singur lucru vă putem dezvălui: cu certitudine, la sfârşitul poveştii va avea loc o căsătorie. Dar cine sunt mirele şi mireasa? Aceasta o vom afla împreună pe puntea vaporului…
Emmerich Kálmán (Imre Kálmán, născut Imre Koppstein s-a născut la 24 octombrie 1882 la Siófok, Ungaria. A studiat muzica și în special pianul la Academia de muzică Franz Liszt.
A fost unul dintre cei mai străluciți compozitori de operetă ai tuturor timpurilor. De mic a dorit să se facă muzician. Nu a putut deveni concertist cum a visat, datorită unei inflamații a articulațiilor, dar cu tenacitate și-a urmat talentul înscriindu-se la Academia de Muzică din Budapesta unde a fost coleg cu Bartók și Kodály. Cu toate că în academie compune sonate, poeme simfonice, cvartete, nici un editor nu era interesat de munca sa.
Norocul însă i-a surâs când un impresar i-a comandat un cântec pentru o cântăreață de estradă, iar Kálmán, dezamăgit și hotărât să renunțe la muzică urmând sfatul tatălui său să devină avocat, a scris o parodie, considerând-o creația sa de adio. Succesul a fost însă enorm, în câteva săptămâni acest cuplet satiric fiind popular în toată Budapesta. Astfel se decide să devină compozitor de operetă. La prima sa operetă, Manevrele de toamnă, în 1908, s-au vândut într-o săptămână toate biletele pentru cele 50 de spectacole iar la Viena s-a cântat de 300 de ori. De la București, la Viena și la Paris, operetele sale au cucerit lumea: Primașul (1912), Domnișoara Suzi (1912), Silvia (1915), Zâna carnavalului (1917), Fetița olandeză (1920), Baiadera (1921), Contesa Marița (1924), Prințesa circului (1926).
În 1938 Kálmán părăsește Viena, temporar se stabilește la Paris apoi la Zürich. În 1940 se hotărăște să emigreze definitiv la Hollywood, în America, unde scrie muzică de film. Întorcându-se în Europa în 1949, mai scrie opereta Arizona Lady, și Marele Tenor publicate postum. La 70 de ani, în 1943, Kálmán Imre se stinge la Paris, bogat, iubit, adulat de publicul de operetă de pretutindeni, până astăzi.

Premiera operetei Baiadera de Kálmán Imre este fără îndoială un eveniment artistic important, și de mult așteptat de către public. În întâmpinarea acestei dorințe a venit regizorul Gombár Annamária, al cărei concepție regizorală se axează pe ideea unității în diversitate. Povestea de iubire dintre prințul indian și cântăreața franceză proiectată la intersecția dintre mai multe culturi – maghiară, franceză, spaniolă, indiană – dorește să surprindă, prin costume, scenografie, mișcare și muzică, esența eternului uman.

[yyframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=yokA0bUhswc’]
Dramaturgul Moravetz Levente colaborează cu Opera Maghiară încă din 1994 adaptând librete pentru mai multe dintre spectacole. Montarea operetei Baiadera i-a adus nostalgia copilăriei fiind prima sa experiență muzicală din viață. Partitura și muzica i-au readus în memorie imaginea și amintirea bunicii, care fredona în diminețile petrecute în bucătărie ariile acesteia. Opereta este regina genurilor muzicale, de care, afirmă el, se poate apropia doar cu mare atenție. În libret se pot introduce modificări doar în măsura în care însăși compozitorul și le-ar fi putut imagina potrivite.
Atmosfera este atât indiană cât și europeană, o lume care păstrează în ea varietatea, dominată de somptuos și erotic.
Costumele create de designerul Ledenják Andrea păstrează linia europeană a rochiilor elegante din anii 1920 și linia exotică a hainelor spaniole în care domină roșul, negrul, volanele și evantaiele combinate cu sari-urile indiene, costumele brodate, bogat colorate, turbanele și bijuteriile exotice care îmbogățesc atmosfera. Stilul hainelor anilor`20 este completat prin multe accesorii, pălării, mănuși lungi, culori deschise, care cu machiaj și coafuri adecvate au menirea de a reânvia moda vremii. Costumele sunt create cu scopul de a susține povestea și de a o face cât mai accesibilă publicului.

Lui Hitler i-au plăcut operetele sale astfel încât i-a oferit titlul de „arian de onoare”. Această distincție a fost refuzată însă de compozitor.
Trenul de noapte EN 462/463 München-Viena-Budapesta are numele Kálmán Imre. Tot în memoria lui, asteroidul 4992 are numele Kalman.

În varianta scenică, lucrarea ”Silvia” (intitulată şi Trăiască dragostea sau Regina Ceardaşului) trebuie să fie dinamică, spumoasă, păstrând însă romantismul cuplurilor de îndrăgostiţi şi umorul încurcăturilor scenice. Poveştile de dragoste ţesute între personajele de cabaret şi cele din înalta societate, intrigile şi răsturnările de situaţii au nevoie de talent şi naturaleţe pentru a fi credibile. Istoria solistei Silvia Varescu, care nu se poate căsători cu Edwin, datorită viitoarei soacre, Cecilia Lippert (fostă „regină a ceardaşului”), este intersectată de implicarea altor personaje: Boni (prietenul lui Edwin, care joacă rolul soţului Silviei), Stassi(logodnica sortită din copilărie lui Edwin, dar  îndrăgostită brusc de Boni), Feri (iubitul din tinereţe al Ceciliei), Mişka(fostul chelner al Ceciliei), Arhiducele (presupusul iubit al Ceciliei), Prinţul Leopold Maria (soţul inocent şi demodat al Ceciliei), ş.a.. Din interiorul unui presupus cabaret din Budapesta, cu un decor cam aglomerat şi improvizat, cu „fetiţe vesele” în costume sumare, unde toată lumea participă la petrecerea de adio a Silviei, trecem în palatul Prinţesei Cecilia, în care o asistenţă selectă este invitată la logodna forţată a lui Edwin cu Stassi. Ambianţa scenică se aeriseşte, capătă adâncime şi lumină, costumele au stil şi eleganţă. Surpriza vine în ultimul act, care ne proiectează pe o plajă dintr-o staţiune balneară, cu lume în costume de baie, cu umbreluţe şi ţinute vestimentare estivale, specifice începutului de secol XX. Pentru a mări efectul comic, personajele principale au ochelari şi labe pentru scufundări. E frumos, pictural, hazos şi neaşteptat. Totul se rezolvă alert, Edwin revine la Silvia, „bâlbâitul” Boni rămâne cu „sughiţătoarea” Stassi, Cecilia consimte la căsătoria fiului său cu o…”biată” cântăreaţă, încornoratul Prinţ Leopold este trimis ambasador într-o ţară îndepărtată, Feri şi Mişka se bucură că au putut să le pună pe toate la locul lor. Corul – care interpretează (voit fals) cântecul preferat al Ceciliei – şi ceardaşul dansatorilor sporesc efectul final, plin de succes al operetei.

„Contesa Maritza” este o operetă în trei acte, compusă de Emmerich Kálmán (libret de Julius Brammer şi Alfred Grünwald, adaptat după „Romanul unui tânăr sărac”, de Octave Feuillet). Premiera absolută a avut loc în 1924, la Viena, cu Hubert Marischka în rolul contelui Tassilo, și a avut 374 de reprezentații.La noi în țară, prima reprezentație a spectacolului a fost cu trupa lui N. Leonard, în anul 1927. La Teatrul de Stat de Operetă din București, „Contesa Maritza” a avut premiera la 16 decembrie 1967. Versiunea în limba română a fost semnată de V. Timuș și M. Păun.
Subiectul acestei extrem de jucate operete este incitant şi amuzant: văduvă, tânără, frumoasă şi bogată, contesa Maritza vrea să scape de stăruinţele admiratorilor care o asaltează cu cereri în căsătorie şi îşi inventează un logodnic – un personaj din opereta lui Strauss-fiul „Voievodul ţiganilor”.

Dar logodnicul imaginar îşi face apariţia în carne şi oase, iar ghicitoarea satului îi prezice că se va îndrăgosti de un bărbat frumos şi nobil. Fugind de prezicere la conacul de ţară, se îndrăgosteşte acolo cu adevărat de administratorul moşiei sale, care se dovedeşte a fi de fapt contele Tassilo.

Dintre cele 20 de partituri destinate acestei formule de teatru muzical – dintre care cele mai multe au avut premierele absolute la Viena, dar și la Budapesta, New York și Londra! – doar câteva au reușit totuși să reziste trecerii anilor și să se mențină în atenția producătorilor și a publicului: desigur Silvia/Prințesa ceardașului Viena 1915, Baiadera, Viena 1921, Contesa Maritza Viena 1924 și Prințesa circului, Viena 1926. Aceasta din urmă este opereta cu numărul 11 în lista opusurilor lui Emmerich Kálmán, de aceea, la fiecare pas,
melomanul cunoscător descoperă componentele rețetei declarate infailibile aducătoare de succes cert: un cadru fantastic: lumea circului; o poveste de dragoste ce pare imposibilă, el circar, ea prințesă; un nobil rival refuzat care pune la cale o intrigă menită să-i aducă o dulce răzbunare; un cuplu tânăr și vesel care se joacă cu viața, fără să își facă prea multe probleme; o partitură strălucitoare în care se amestecă armonios valsul, ceardașul și swing-ul; un text ce alternează melancolia romantică cu pragmatismul cotidian, deseori în dialect vienez aproape de neînțeles pentru necunoscători dar, sonor, captivant și încântător….și desigur, un happy end obligatoriu în care cei buni sunt fericiți și cei răi își mușcă pumnii neputincioși.

Lucrărarile muzicale: