Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Dacă hrăniţi un şarpe, veţi putea fi muşcaţi de el, când zilele i-aţi prelungit.

Dacă hrăniţi un şarpe, veţi putea fi muşcaţi de el, când zilele i-aţi prelungit.

De frică, omul e în stare de orice.

La omul cu însuşiri mediocre şi virtutea e mediocră.

O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este îndeajuns să fie străbătută de acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei.

De semeni rău, culegi recoltă sângeroasă.

O binefacere care ţi se reproşează a fost considerată totdeauna o jignire.

Ciuda legată de gelozie nu ascultă de raţiune.

Tiranul e mieros cât timp e lipsit de putere.

Nu mi se cuvine nici calea preamăririi, nici groaznica ruşine.

Poporul se supune şi îşi respectă regele, de obicei, până când nenorocirea l-a lovit pe rege; atunci el se revoltă şi-şi scutură lanţurile.

Credinţa nu există fără fapte: ele sunt măsura ei.

Lumina nu-i mai pură decât cugetul meu.

De vrei să ajungi departe, cruţă-ţi calul.

Pasiunea, oricât a-i ascunde-o, se vede pe dinafară. Totul ne trădează: suspinul, mişcarea, vorba, privirea. Focul ascuns e de-o sută de ori mai puternic.

Iubirea e mai greu de-nfrânt decât o gloată de duşmani.

Cum să ajungă cel curat la suflet să fie prefăcut?

Conducător e doar acela demn să fie, cui viaţa şi onoarea, orbeşte, ostaşul i le-nchină.

Fără bani, onoarea abia dacă este o boală.

Mai tare suferă aceia a căror durere e tăcută.

Jean Racine

Dacă Molière a modificat radical istoria comediei dramatice, Racine a realizat aceeași transformare în jean-racinetragedie, îmbinând clasicul și modernul într-o sinteză nouă. Piesele lui Racine reflectă aceeași scindare între lume și spirit care i-a marcat viața particulară și pe cea publică și i-a format viziunea tragică.
Racine s-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: “Creștin care a încălcat grația…” care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.
Teatrul era complet interzis pentru janseniști, iar conflictul dintre scopurile spirituale și atracțiile lumești avea să domine evoluția lui Racine în cea mai mare parte a vieții lui. Racine a rămas la Port Royal până la vârsta de șaptesprezece ani, beneficiind de o educație solidă.
Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.
În Racine sălășluiește un fel de puritanism intelectual — sau jansenism – care, în același fel ca puritanismul moral, pune sub semnul întrebării orice poate să provoace prea multă plăcere și privește a priori drept suspectă orice afirmație care ne flatează și ni se potrivește… El dă deoparte galanteria fină, ficțiunile nobile și pozele avantajoase care au luat locul luptei dintre bărbați și femei. Este neclintit în efortul său de a submina ideea unei providențe paterne și liniștitoare, plasată ca un decor de teatru în fața forțelor moarte care guvernează universul și starea omului. Toate prejudecățile încântătoare ale barocului, toate iluziile lui reconfortante, toate temele elocinței lui răsunătoare apar îpiesele lui, numai pentru a fi aruncate în mod strălucit la o parte. (Philip Butler, Classicism and the Baroque in the Work of Racine)
jean-racine-the-youngVârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii. În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.
Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.
Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, Apărătorii, în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).
Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra.
Membru al Academiei Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.
La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.
Identificarea lui Jean Racine cu drama neoclasică, o formă care li se pare celor mai mulți cititori moderni exagerat de convențională și stilizată, a contribuit la desconsiderarea rolului lui revoluționar în literatură, știut fiind faptul că a restaurat tragedia și a modelat teatrul ca instrument de dezvăluire a profunzimilor emoțiilor și psihologiei umane. În pofida formei teatrale care respectă regula unității, teatrul lui Racine este marcat de asaltul impetuos asupra filozofiei zilelor sale, neconvențional prin jean_racine_respingerea preferinței baroce pentru tragicomedie, cu finalurile ei fericite și voința providențială asumată în care binele este răsplătit și răul pedepsit. Odată cu Racine, drama revine la viziunea tragică a lui Euripide și examinarea complexității firii umane, independent de iluzia de sprijin conferită de ordinea divină.
Molière, aflat în culmea gloriei literare, l-a ajutat cu sfaturi pe tânărul dramaturg și a acceptat să pună în scenă două din piesele timpurii ale acestuia. Însă Racine a oferit una din piese unei companii rivale, în timp ce Molière o juca și a convins-o pe amanta sa, una dintre principalele actrițe ale lui Moliere, să părăsească trupa teatrală a acestuia. în pofida intrigilor teatrale și de Curte, Racine a reușit să producă șapte piese de teatru, câștigându-și reputația de maestru al tragediei clasice franceze: Andromaca (1667), Brittanicus (1688), Berenice (1670), Baiazid (1672), Mitridate (1673), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).


După punerea în scenă a Fedrei, Racine a avut o revelație religioasă, ceea ce l-a determinat să abandoneze teatrul și să se împace cu janseniștii.
jean-racine_Printre contemporanii săi circula o glumă potrivit căreia, ”după această revelație, Racine l-a iubit pe Dumnezeu așa cum își iubise metresele”. A obținut funcția de istoriograf la Curtea regelui și și-a petrecut ultimii douazeci și doi de ani elaborând o cronică a activităților de la Curtea acestuia.
Tragediile păgane (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.
În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvaluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.
Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă.
Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă jean-racinede o deosebită eleganță și armonie.
Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare.
Dualitatea dintre viața lui Racine în teatru și existența lui în credință și devoțiune nu trebuie să fie privită numai ca o sfâșiere lăuntrică, ci ca o posibilă explicație a motivului pentru care, într-o epocă fastă, Racine a ales tragedia ca principala formă de exprimare. Răspunsul se află în natura particulară a gândirii janseniste, pe care Racine s-a străduit să și-o însușească și s-o depășească și pe care în cele din urmă a încorporat-o în tragediile sale.
Janseniștii credeau că omul este predestinat pentru damnare sau salvare, iar Racine se face ecoul acestui pesimism de inspirație jansenistă în tragediile sale, în care personajele sunt dominate fie de zei malefici, fie de o fatalitate impersonală la fel de implacabilă, ceea ce duce la rezultate inevitabil tragice.
Fedra știe că patima ei fatală este o greșeală, că Hipolit nu merită să fie iubit, dar se dovedește incapabilă să se elibereze.
jean_racineAșa cum spunea Bernard Weinberg în studiul său despre piesele lui Racine: La o primă retrospectivă asupra tragediilor care au aparut înainte de Fedra, se poate constata că principalele dificultăți ale lui Racine în scrierea unei tragedii se reduc la următoarele două: construirea acțiunii centrale de asemenea manieră încât sș fie folosite cu succes toate materialele piesei si crearea unui protagonist care să fie în același timp adevăratul punct nodal al acțiunii și principalul generator al emoțiilor trăite de spectatori. Piesele timpurii prezintă ezitări și nesiguranțe în privința ambelor probleme. În cele apărute mai târziu, a rezolvat o chestiune sau alta într-o măsură remarcabilă. Dar în niciuna, cred eu, nu și-a atins simultan scopurile legate de acțiune și de protagonist. Numai în Fedra, Racine combină toate lecțiile învățate despre acțiune și protagonist într-o sinteză încununată de succes.
Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.

Surse:
ro.wikipedia.org
cultural.bzi.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

sixteen − 14 =

27 − 22 =

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie