Dacă nu te poţi înconjura cu cât de multe lucruri frumoase îţi permiţi, nu cred că viaţa are prea mult sens.

Publicat 10 decembrie 2019

Dacă nu te poţi înconjura cu cât de multe lucruri frumoase îţi permiţi, nu cred că viaţa are prea mult sens.

Să lucrezi cu Julie Andrews este ca şi cum ai fi lovit peste cap cu o scrisoare de dragoste.

Ar fi trebuit să rămânem împreună. Ar fi trebuit să avem o relație grozavă. Dar niciodată nu aveam timp (pentru așa ceva), pentru că ea o avea alături pe fiica ei de doar doi ani, Emma, iar acesta era un adevărat inconvenient.

Am făcut o mulţime de roluri şi fiecare dintre ele a fost atât de diferit faţă de celălalt, dar iată că până acum nu mi s-a întâmplat să interpretez un personaj aşa introvertit, aproape încuiat în suferinţa lui, cum este Zev.

Să privim spre atacurile recente de la Paris şi vom vedea acelaşi tip de ură şi de furie animalică. Din păcate, iată că această ură începe să infesteze întreaga lume, din nou.

Mi s-a părut emoţionantă această frică profundă a personajului – cu atât mai mult cu cât, în viaţa reală, eu sunt un mare iubitor de câini. Momentul întâlnirii şi al decoperirii poliţistului nazist a fost şi emoţionant, şi dificil de redat fiindcă, la nivel emoţional, este în contra a tot ce am în propria viaţă.

E adevărat, am interpretat o pleiadă de personaje în directă relaţie cu marea istorie a lumii, dar şi faptul că am avut ca bază o carieră în teatru, o şcoală clasică, m-a ajutat să ajung să fiu distribuit la Hollywood în astfel de roluri de personaje cât se poate de reale precum Commodus, din „Căderea Imperiului Roman“ sau Ducele de Wellington din „Waterloo“. Poate că ţine şi de faptul că dintotdeauna mi-am dorit să fiu versatil.

Pentru mine, succesul nu e o chestie, aşa, grozavă – sigur, am câştigat şi câteva premii până acum, e minunat, însă nimic fundamental nu s-a schimbat, cariera mea a mers pe drumul ei, drept şi echilibrat.

Un drum plăcut, aş mai adăuga. Unul pe jumătate în teatru, şi pe jumătate în cinema, căci teatrul este prima mea iubire.

Nu sunt unul dintre acei actori înspăimântător de intenşi (râde). Nu sufăr deloc pentru propria artă. Am o viaţă extraordinară şi-mi iubesc profesia. Plonjez în ea cu bucurie, indiferent cât e de greu – şi, dacă ne gândim la filmul „Remember“, este în continuare o bucurie de experienţă, chiar dacă subiectul este unul atât de trist şi de dur.

În ciuda a tot ce sunt, am reuşit să fac în viaţă o măsură de lucruri decente. Despre asta e vorba. Propria mea personalitate îmi repugnă: părerea mea despre mine e că sunt groaznic! (Râde) Şi cu toate astea, am reuşit.

Nici nu realizăm cât de important este să ai simţul umorului în ziua de azi. Iar lumea pare să fie pe cale să-l piardă de tot… Ne este dor de simţul umorului!

M-am lăsat cucerit de actorie şi i-am cedat atât de repede şi de uşor…

O vreme, am studiat pianul şi mi-am dorit să devin pianist concertist fiindcă îmi plăcea muzica clasică. Însă n-a mers. Cântând, mi-am dat seama că era mult prea mult de muncă. În orice caz, cântam la pian după ureche, aşa că încă mai reuşesc să cânt şi astăzi.

Sunt nespus de ambițios. O groază de lume vrea să se retragă. Eu n-aș putea. În profesia noastră, nu ieși la pensie. Ca să ce? Să joci golf și să te uiți la televizor? Ei, hai, lăsați…

Am fost întotdeauna un copil fericit. Dar cine naiba vrea să fie fericit tot timpul? E o stare groaznică, dacă o ai tot timpul. Vă dați seama ce ciudat ar fi?

Actorul trebuie să rămână un mister.

Christopher Plummer

A urmat o educaţie clasică, în actoria de teatru şi, în scurt timp, a devenit cap de afiş pentru prestigiosul National Theatre din Londra. A debutat în film în anul 1958, în „Stage Struck“, în regia lui Sidney Lumet, unde a jucat alături de actriţa Jane Fonda. Au urmat roluri într-o serie de blockbuster-uri americane, iar recunoaşterea internaţională a venit în anul 1965, pentru rolul din pelicula „The Sound of Music“, rămasă un reper şi astăzi. De-a lungul carierei, a interpretat, de asemenea, figuri istorice precum Commodus în „The Fall of the Roman Empire“ (1964) şi Ducele Wellington, în „Waterloo“ (1970). A fost distins cu unele dintre cele mai importante premii din lumea cinematografiei: Premiul Oscar (2012), Globul de Aur (2012), Bafta (2012), Emmy (1994,1977). Are o voce hipnotică, un zâmbet numai al lui, iubește lumea lui Shakespeare încă din copilărie și tot atunci a deprins obiceiul de a asculta la radio, nu teoretizează despre propria profesie și nici lecții de viață nu-i prea place să dea. Viața îi place să și-o trăiască, dar nu hedonist, ci cu măsură. E actor din adolescență, când a urcat prima oară pe scenă la Montreal, orașul natal. Și se poate spune că de-atunci nici n-a mai coborât de pe ea și n-a mai ieșit din platoul de filmare. E versat, nuanțat, charismatic, are mereu o sclipirie ironică în ochi, joacă fără efort și curiozitatea îl duce mereu mai departe. Doamnelor și domnilor, acesta și mult în plus este Christopher Plummer!
S-a nascut în Toronto, Ontario, Canada la 13 Decembrie 1929. Mama sa a a fost Isabella Mary iar tatăl său, John Plummer, secretar al Universității McGill. A studiat să devină pianist, dar dragostea pentru teatru a fost mai puternică. A jucat în piese de teatru în timpul liceului, apoi a călătorit cu trenul ca să câștige experiență cu Canadian Repertory Theatre în Ottawa. Rolul interpretat de el care a rămas, fără îndoială, în mintea cinefililor a fost acela al baronului von Trapp în filmul de mare succes ”Sunetul muzicii”(1965).
Joacă în patru filme care urmează să intre pe marile ecrane în 2018 și din când în când, ca să nu-și iasă din mână, mai face și teatru. În 2014, a fost protagonist în „A Word or Two”, un one-man show poetic de la Ahmanson Theatre, unde își etala dragostea pentru literatură, scris și lectură. Teoretic și practic, Christopher Plummer, printre cei mai importanți actori canadieni din toate timpurile, nu se oprește de șaptezeci de ani. Și, pe deasupra, mai e și modest: „Am fost foarte norocos. Pur și simplu am avut un noroc incredibil. N-a trebuit să sufăr pentru arta mea, dar am suferit înlăuntrul meu de-ajuns cât, sper, să mă pot numi artist”.
Povestea lui, așa cum o lasă el însuși să prindă contur, e o poveste în culori luminoase, în care se înghesuie personaje de basm – Richard Burton, Elia Kazan, Peter O’Toole, Tyrone Power, Michael Caine, David O. Selznick etc. –, răspântii nenumite, încercări trecute cu zâmbetul pe buze și multe ocazii și plăceri, pentru care eroul nu poate să fie decât recunoscător, și foarte multe recompense – premii, titluri, medalii și… roluri, mereu roluri. Practic, cariera lui n-a stagnat niciodată, ci, dimpotrivă, i-a scos în cale tot felul de provocări.
În ultimii zece ani, a jucat câteva dintre cele mai interesante roluri ale lui, dintre are amintim doar Hal Fields din „Beginners”, pentru care a luat și Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar, și Tolstoi cel bătrân din „The Last Station”, pentru care a primit nenumărate nominalizări și distincții. „Vă rog, să nu facem din Tolstoi o piesă de muzeu! Trebuie să fie uman”, i-a spus regizorului Michael Hoffman înainte de a începe, după ce a citit scrisorile lui Tolstoi și și-a amintit de copilăria din vremea când „te puneau părinții” să citești „Război și pace” și „Anna Karenina”. În 2010 a urcat iar pe scenă, la Stratford Shakespeare Festival din Ontario, unde a fost Prospero din „Furtuna”…
Shakspeare face parte din viața lui dintotdeauna. Sună pompos, dar e cât se poate de adevărat. Din copilăria petrecută la Toronto, într-o familie înstărită și educată, personajele Bardului, văzute pe scenă și ascultate la aparatul de radio, îi țin companie.
Christopher Plummer s-a născut și a crescut într-o familie în care se vorbea engleză dintr-un Montreal în care se vorbea mai ales franceză. Acolo și-a petrecut copilăria, din care tatăl a dispărut repede și tot acolo s-a derulat și adolescența, cu jazz și teatru. La 15 ani era deja pianist, dar s-a întâmplat că un an mai târziu a debutat ca actor pe scenă, iar la 18 ani a făcut primul rol remarcabil la Montreal Repertory Theatre, jucând Oedipe în „Mașinăria infernală” de Jean Cocteau. Iar zarurile au fost aruncate. În 1956 a făcut o creație memorabilă în rolul titular din „Henric al IV-lea” de William Shakespeare la Stratford, rolul în care-l văzuse pe Laurence Olivier, și a jucat la festivalul de la Edinburg, ceea ce l-a propulsat în prim-plan.
Cam până la sfârșitul anilor 1960, a făcut parte din grupul sclipitorilor actori neamericani care, prin farmecul, talentul și nonșalanța lor, conducea detașat: Richard Burton, Peter O’Toole, Michael Caine, Richard Harris. E-adevărat, rolurile principale nu s-au înghesuit spre el de-atunci, cum el însuși recunoaște autoironic, dar tocmai asta i-a permis în următorii patruzeci de ani să facă nenumărate roluri mici.
Pe Broadway debutase înainte să împlinească 25 de ani, în „The Starcross Story”, cu Eva Le Gallienne. Spectacolul se jucase într-o singură seară. „Dar ce seară!” comentează el însuși amuzat. Tânărul Plummer e bun, chiar foarte bun, dar aproape că e dat afară din spectacole din cauza alcoolului, face hepatită, câteva turnee se anulează și junele canadian trebuie să-și bage mințile-n cap dacă vrea să facă în continuare actorie.
Acceptă un rol într-un muzical care, deși i-a lăsat un gust amar toată viața, cum a mărturisit de atâtea ori, l-a propulsat definitiv în top: „Sunetul muzicii”, cu Julie Andrews, în regia lui Robert Wise. Pentru experiența aceea, își face mea culpa: „Eram un ticălos tânăr și arogant, răsfățat de prea multe roluri mari la teatru. Oricând de prostesc ar părea, eu încă aveam snobismul acela al actorului de teatru de modă veche în ceea ce privește filmul. Când am ajuns în Austria să filmăm exterioarele, eram hotărât să mă dau victimă a împrejurărilor – pasămite eu jucam în film, pentru că-mi puneau pistolul la tâmplă, pentru că mă obligaseră, iar eu meritam, fără îndoială, mai mult. M-am purtat revoltător.” Când a jucat în „Sunetul muzicii”, făcea parte din trupa Royal Shakespeare Company, condusă de Sir
Peter Hall, și juca și la Teatrul Național din Londra. „Eu m-am format în teatru, la jumătatea anilor ’50. Și
am încercat să păstrez standardul acela toată viața mea. Sper că l-am păstrat. Filmele sunt altceva. Teatrul și scriitorii sunt mediumul nostru. Ecranul este mediumul unui comitet, așa că nu răspund eu pentru cum se sfârșesc lucrurile.”
Deși amândoi au recunoscut că s-au îndrăgostit unul de altul în timpul filmărilor pentru „The Sound of Music/Sunetul muzicii’, între Julie Andrews și Christopher Plummer nu a fost niciodată mai mult decât o relație de prietenie. În pelicula din 1965, care a primit zece nominalizări la Oscar, Andrews i-a dat viață Mariei, o tânără ce devine guvernanta copiilor căpitanului Von Trapp (Christopher Plummer) şi care i-a cucerit pe toţi membrii respectabilei familii.
În timpul filmărilor, atât Andrews, cât și Plummer aveau probleme în căsniciile lor. „Ca să fiu cinstită, nu
eram foarte fericită în acea perioadă. Mă simțeam singură.’, a povestit Andrews. Și Plummer avea probleme atunci. Se separase de soția lui și petrecea mare parte din timpul său liber cântând la pian și bând.

Astăzi, cei doi actori sunt prieteni foarte buni, iar Julie Andrews pune asta tocmai pe seama faptului că nu s-au iubit în trecut.

Trăită în spiritul propovăduit de câțiva artiști distinși, viața lui Christopher Plummer în teatru a fost plină și generoasă. Henric al IV-lea, Henric al V-ea, Hamlet, Iago, Macbeth, regele Lear – iată câteva dintre personajele shakespeariene pe care le-a întruchipat memorabil. În 1997, pentru rolul titular din „Barrymore” jucat pe Broadway, a fost recompensat cu Premiul Tony pentru Cel mai bun actor, distincție pe care a câștigat-o cu ani în urmă și pentru prestația sa din musicalul „Cyrano”. Simte o atracție constantă pentru personajele greu de descifrat, adesea clasate drept „secundare” și e convins, așa cum a învățat în școala care l-a format, că „actorul trebuie să rămână un mister”.

Este acționar la mai multe teatre din SUA, unde a locuit ani buni, în mai multe locuri, la New York, dar și
într-o casă făcută dintr-o fostă fermă de o sută de ani din Weston, Connecticut. Are mult umor și privește cu calm lumea în care trăiește, deși nu înțelege multe lucruri din ea. Are calmul campionului, care nu se risipește încă de la început. Deși nu adoptă vocea înțeleaptă de la senectute și nu ridică în slăvi virtuțile echilibrului, întruchipează echilibrul acela care te ajută să mergi mai departe. Iar mai departe, în 2018, spectatorii îl vor vedea în patru producții: „Boundaries”, în regia lui Shana Feste, „All the Money in the World” (unde joacă rolul jucat inițial de Kevin Spacey), regizat de Ridley Scott, „Cliffs of Freedom”, în regia lui Van Ling, și „The Last Full Measure”, creația cineastului Todd Robinson.

Plummer a fost nominalizat la mai multe premii și a câștigat multe dintre ele. A primit două premii Emmy din șase nominalizări, care se întind între 1959 și 2005. A câștigat un Genie Award din cinci nominalizări din 1980 până în 2004. Pentru spectacolele sale de scenă, Plummer se poate lăuda cu două premii Tony din șase nominalizări. Primul său Primul a fost câștigat în 1974 în categoria Cel mai bun actor (muzical) pentru rolul său din Cyrano iar cel de-al doilea a fost în 1997, ca cel mai bun actor (joc), pentru rolul său din Barrymore. În mod surprinzător, Plummer nu a primit o nominalizare la Premiile Academiei până în 2010, când a obținut un actor cu cel mai bun rol pentru că a interpretat pe marele literar rus Leo Leo Tolstoi în Ultima stație. Primul său Oscar a venit în sfârșit în 2011 pentru munca sa în incepatori, unde a jucat un pensionar care a ieșit la fel de homosexual în anii săi de după moartea soției sale. La sfârșitul anului 2017, l-a înlocuit pe Kevin Spacey pentru rolul lui J. Paul Getty în Toți banii din lume, după numeroase acuzații de abateri sexuale împotriva lui Spacey. Filmul i-a obținut o nominalizare la Globul de Aur și la Premiile Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.
În 1968, a primit Ordinul Canada,(Cele mai mari onoruri civile din Canada la acea vreme). În 2001, el a primit premiul guvernatorului general pentru artele spectacolului pentru realizarea artistică a vieții (cea mai mare onoare a Canadei în artele spectacolului). În 2016, a primit Premiul canadian al ecranului pentru realizarea vieții.