Detest imitaţia, detest trucurile răsuflate.

Publicat 8 aprilie 2019

Detest imitaţia, detest trucurile răsuflate.

Iată cum văd eu lucrurile: nu-mi pasă de politică… sunt în primul rând compozitor. Orice guvern care mă lasă să-mi scriu muzica în linişte, care îmi tipăreşte tot ce scriu înainte ca cerneala să se fi uscat pe hârtie şi care îmi cântă absolut tot ce compun este un guvern bun pentru mine. În Europa toţi trebuie să ne luptăm pentru a obţine cel mai mic concert, să ţopăim frumos în jurul dirijorilor şi al directorilor de teatre; în Rusia ei sunt aceia care vin la mine. Abia pot face faţă cererilor lor.

Îndemnul de adaptare la gustul publicului denotă dispreţ faţă de nivelul cultural şi gustul său estetic. O astfel de tentativă este lipsită de sinceritate, iar o muzică nesinceră nu este viabilă.

Am căutat mereu un limbaj original, detest imitaţia şi procedeele deja folosite. Nu pot să mă ascund sub masca altuia. Vreau să fiu eu însumi.

Când mă culcam seara, niciodată nu aveam chef de somn. Stăteam întins în pat cu ochii deschişi şi ascultam sunetele îndepărtate ale unei sonate beethoveniene ce ajungeau la mine de la câteva încăperi distanţă. Mamei îi plăceau sonatele din volumul I. Apoi veneau mazurcile, preludiile şi valsurile lui Chopin, iar câteodată Liszt.

Compozitorii ruşi preferaţi de mama erau Ceaikovski şi Rubinstein. Anton Rubinstein era la apogeul faimei sale şi mama îl considera un fenomen mai mare chiar decât Ceaikovski. Un portret al său atârna deasupra pianului.

Cenuşăreasa este nu doar un personaj de basm, ci o fiinţă vie, care simte şi trăieşte, şi al cărei destin ne emoţionează.

Venisem prea devreme în această ţară. Copilul – America – nu crescuse destul de mare pentru a asculta muzica nouă.

Câteodată, în timpul hoinărelilor mele prin Central Park, priveam zgârie-norii ce-l încadrau şi mă gândeam cu o furie rece la toate orchestrele minunate ale Americii care nu ştiau nimic despre muzica mea; mă gândeam la criticii care nu făceau altceva decât să înşire mereu platitudini imbecile de genul: “Beethoven este un mare compozitor” şi care lătrau violent la orice noutate; mă gândeam la impresarii care organizau turnee nesfârşite cu un singur program, ce se repeta exasperant de câte cincizeci-şaizeci de ori. Venisem aici prea devreme: copilul nu era destul de matur pentru a înţelege muzica nouă.

Serghei Prokofiev

În a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, creaţia muzicală rusă avea să izbucnească cu strălucire dupa secole de tăcere. Strâns legată de curentul romantic şi de apariţia Şcolilor Naţionale care clamau afirmarea identităţii de neam şi ţară, fenomenul muzical rus şi, mai târziu, sovietic, va lăsa urme adânci până târziu, în secolul al douăzecilea. Totul a pornit de la crearea “Grupului celor cinci”: Balakirev, Borodin, Mussorsgki, Rimski-Korsakov şi Cui. Apoi, apariţia meteorică a lui Piotr Ilici Ceaikovski avea să dea noi aripi muzicii ruse şi un nou şir de eminenţi muzicieni va lumina cerul sonor al secoului douăzeci: Rahmaninov, Stravinski, Prokofiev şi Şostakovici. Între aceştia, Serghei Prokofiev ocupă un loc aparte, întrucât a fost singurul care a ales calea întoarcerii acasă – în URSS – după începutul unei cariere deloc neglijabile în Occident. Colegii săi mai vîrstnici, Rahmaninov şi Stravinski, au ales calea exilului permanent. Cât despre mai tânărul geniu Şostakovici – considerat de mulţi specialişti ultimul “Mare” în Istoria Muzicii – el nu a părăsit niciodată (şi nici nu a plănuit) Maica Rusie, deşi era prăbuşită sub una dintre cele mai crunte dictaturi din istorie.
Muzician controversat la început în propia-i ţară, declarat apoi unul dintre cei mai mari compozitori în viaţă, Prokofiev este astăzi privit drept un “clasic”. Manuscrisele sale, corespondenţa şi alte materiale biografice sunt considerate patrimoniu cultural şi conservate în Arhivele Nationale şi în Muzeul Central al Muzicii din Moscova.
Serghei Sergheevici Prokofiev s-a născut într-o zi de miercuri, 23 aprilie 1891 (11 aprilie pe stil vechi) în Satul natal, Sontsovka, care se află astăzi în Ucraina. Tatăl său era inginer agronom, iar mama – Maria Grigorievna – o femeie foarte educată, cu un talent muzical remarcabil şi o tehnică pianistică pe măsură. Influenţa ei se va dovedi hotărâtoare în dezvoltarea ulterioară a muzicianului.
Absolvent al Conservatorului din Sankt Petersburg, Prokofiev și-a făcut un renume de compozitor-pianist avangardist, devenind cunoscut pentru o serie de lucrări disonante și virtuoze pentru instrumentul său și prin primele sale două concerte pentru pian. Primul succes al lui Prokofiev în afara arealului pianistic a fost lucrarea orchestrală Suita scită, ce cuprinde muzică inițial pentru un balet comandat de Serghei Diaghilev. Diaghilev a comandat încă trei balete lui Prokofiev: Bufonul, Pasul de oțel și Fiul risipitor – care la vremea producțiilor originale aveau un succes răsunător. Totuși, cel mai mare interes al lui Prokofiev a fost opera și a compus câteva asemenea lucrări, inclusiv Jucătorul și Îngerul de foc. Un succes al lui Prokofiev în acest gen a fost Dragostea celor trei portocale, compusă pentru opera din Chicago, montată ulterior și în Europa și Rusia.
După Revoluția Rusă din 1917, Prokofiev a părăsit Rusia, având binecuvântarea oficială a ministrului sovietic Anatoli Lunacearski și s-a stabilit în Statele Unite, apoi în Germania și la Paris. Datorită situației economice tot mai precare din Europa, Prokofiev a revenit în Rusia în 1936. A avut un succes în această țară – în special cu Locotenentul Kijé, Petrică și lupul, Romeo și Julieta și, poate cel mai important, cu Alexandr Nevski. Invazia nazistă a Uniunii Sovietice l-a determinat să compună cea mai ambițioasă lucrare a sa, opera Război și pace, după romanul lui Lev Tolstoi. În 1948 Prokofiev a fost acuzat de „formalism antidemocratic”, fapt ce l-a forțat să compună muzică stalinistă, cum ar fi oratoriul De strajă păcii. Totuși, s-a bucurat de sprijin personal și artistic din partea noii generații de interpreți ruși, inclusiv Sviatoslav Richter și Mstislav Rostropovici.
După toate mărturiile, Serghei a avut o copilărie fericită, ba chiar idilică, fiind răsfăţat şi adorat de părinţii săi, cărora le muriseră înainte două fetiţe, imediat după naştere. Copilul a petrecut treisprezece ani într-un adevărat paradis: o casă imensă de fermieri înstăriţi, privit cu simpatie de toată lumea şi tratat ca şi când el ar fi fost stăpânul locului, deşi tatăl său era doar managerul proprietăţii. Cu toate că Sontsovka era departe de centrele culturale importante (Moscova şi St. Petersburg), băiatul nu a fost izolat de muzică. Seminţele necesare geniului său muzical fusesera semănate. Pianul va rămâne în centrul sufletului său pentru toată viaţa.
Serghei a fost un copil precoce, deşi nu de calibrul lui Mozart. Mama sa l-a aşezat la pian mai mult în joacă, dar la vârsta de cinci ani copilul scrie prima sa compoziţie. începuturile poartă amprenta unei serioase cunoaşteri a principalelor forme muzicale şi ne dezvăluie inovaţii ritmice şi armonice remarcabile. Lecţiile serioase de pian au început când băiatul împlinise şapte ani, până atunci mama sa mulţumindu-se doar să îi încurajeze preocupările în acest sens, dar lăsându-l să descopere muzica de unul singur. De fapt, părinţii săi şi-au concentrat la început educaţia pe subiecte ne-muzicale: matematica şi ştiinţele exacte. Tot în jurul vârstei de şapte ani, Prokofiev a învăţat singur să joace şah şi acest joc va rămâne o pasiune pentru tot restul vieţii.
În 1900, Serghei face prima sa vizită la Moscova însoţit de mama sa. Aici asistă la două spectacole de operă care au un efect profund asupră-i: Faust de Gounod şi Cneazul Igor de Borodin. înfierbântat, la întoarcere se apucă să scrie el însuşi o operă la care concepe şi libretul. Gigantul (acesta era titlul) a văzut “luminile rampei” în casa natală, interpreţi fiind membrii familiei. Acest eveniment a convins-o pe mamă de talentul ieşit din comun al copilului, astfel încât ia hotărârea de a-i oferi o educaţie muzicală pe măsură. în urma unor audiţii la Conservatorul din Moscova , unul din profesori (Glier) acceptă să vină vara la Sontskova şi să-i dea lecţii, astfel că la doisprezece ani Seghei avea deja “la dosar” o altă operă, o simfonie şi aproximativ 70 de piese pentru pian. Cu acest portofoliu senzaţional Prokofiev va fi admis la Conservatorul din St. Petersburg în primăvara anului 1904, cel mai tânăr student care călcase vreodată pragul venerabilei instituţii. Rimski-Korsakov, membru al comisiei de admitere, a exclamat: “în sfârşit, un student pe placul meu!”
Prokofiev va fi un student năbădăios şi foarte inventiv, spre disperarea profesorilor săi – mai degrabă conservatori – care îi pun imediat eticheta de “copil teribil”. în acest timp, tânărul îşi dezvoltă o tehnică pianistică formidabilă şi se simte pe scenă ca la el acasă. Anul 1908 aduce cu sine primul concert public al adolescentului în cadrul “Serilor muzicii contemporane”, manifestare peroidică la care participau muzicieni şi critici din toată Europa. Concertul tânărului pianist şi compozitor are un succes fenomenal, iar ecourile sale se răspândesc imediat pe tot continentul.
La compoziţie, Serioja obţine doar note de trecere şi o absolvă în 1909 “gratulat” de toţi prfesorii cu observaţii critice. în ciuda acestora, este invitat să ia în continuare cursuri de pian şi dirijat, fapt ce confirma valoarea neobişnuită a talentului său. Deşi tendinţele lui creatoare erau privite cu neîncredere de dascalii săi, Prokofiev se încăpăţânează să compună şi, în 1912, are loc premiera Concertului nr. 1 pentru pian, o capodoperă a genului. Reacţia pozitivă a publicului a contracarat-o pe cea a presei, la fel de conservatoare ca şi corpul profesoral, care a fost destul de dură. Nu aşa de dură însă, cum avea să fie cea de la New York, şase ani mai târziu. În pofida tuturor acestor “păreri’, Prokofiev termină studiile la clasa de pian a Conservatorului din St. Petersburg cu lauri: Premiul Anton Rubinstein, cea mai înaltă distincţie acordată unui pianist. Şi o face prezentând în examenul final nimic altceva decit “infamul” Concert nr. 1, aducind astfel un dublu afront tuturor: prezentarea unei compoziţii personale într-un examen de pian (fapt considerat cel puţin “nelalocul lui”) şi încă a uneia intens criticată de toţi muzicienii “serioşi” ai locului.
Primul război mondial începuse cu o invazie rusă în estul Prusiei, dar şi cu o altă invazie, tot rusă, în întreaga Europă muzicală. Co-naţionalul Stravinski făcuse deja furori cu baletele sale Pasărea de foc şi Petruşka, iar genialul impresar Serghei Diaghilev lansase la Paris Baletele ruse (1909) cu un succes uriaş. Prokofiev era nerăbdător să facă parte din strălucitoarea “troikă”. în 1914 părăseşte Rusia şi se îndreaptă spre Vest, pentru a-şi face un nume. îl întâlneşte într-adevăr pe Diaghilev, care avea deja o foarte apropiată relaţie cu Stravinski, relaţie pe care Prokofiev o va invidia profund. Diaghilev va deveni totuşi cel mai important sfătuitor al său în următorii zece ani.
În anul 1917 Prokofiev va petrece nouă luni blocat în Caucaz, ca membru al nou-înfiinţatului Consiliu al lucrătorilor din artă. Deşi departe de centrele culturale, această perioadă se va dovedi incredibil de fecundă. Văd lumina zilei două Sonate pentru pian (3 şi 4), Concertul nr. 1 pentru vioară, Simfonia Clasică (Nr 1), Concertul nr 3 pentru pian. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Prokofiev era lipsit de instrumentul său vital, pianul. În primăvara lui 1918, compozitorul revine la Petrograd pentru prima audiţie a Simfoniei Clasice. Contrar obiceiului, lucrarea a fost primită cu caldură atât de public, cât şi de noile autorităţi bolşevice, care deja deţineau frânele puterii în toate domeniile. Pentru a atrage artiştii şi oamenii de cultură de partea lor, proaspeţii stăpâni îi incluseseră într-o nouă clasă privilegiată, aflată în formare. Cu toate acestea, libertatea de expresie se îngusta, drept pentru care mulţi artişti şi muzicieni ce făcuseră parte din anturajul “albilor” înainte de Revoluţie, începură să părăsească ţara. Prokofiev, care nu era chiar aşa ostil ideilor bolşevice (să nu uităm că anii copilăriei petrecute la ţară îl făcuseră martor la greutăţile inimaginabile prin care trecea “mujicul” rus) a optat pentru o poziţie ambiguă: relaţii bune cu “roşii”, sperând ca în schimb să obţină o “independenţă” muzicală. Hotărârea de a părăsi URSS-ul a fost mai degrabă alimentată de raţiuni economice: urmările Războiului erau încă puternic prezente, un nou război civil se contura, foametea bătea la uşă. Acestea nu erau vremuri pentru un tânăr compozitor dornic de afirmare. Occidentul părea mai promiţător. în mai 1918, Prokofiev ia calea străinătăţii, urmând un traseu neobişnuit. întrucât drumul către Vest era blocat din cauza evenimentelor, muzicianul se îndreaptă către Est, spre Vladivostok, marele port al Pacificului. După o scurtă escală în Japonia, unde este rugat să dea câteva recitaluri la Tokyo şi Yokohama, se îmbarcă pentru Statele Unite, cu o scurtă escală în Hawaii.
înainte de a părăsi America, a avut totuşi şi câteva succese: la Chicago, primul său Concert pentru pian a fost primit cu ovaţii, iar opera din oraş i-a propus o colaborare. Pentru aceasta, Prokofiev va scrie opera Dragostea celor trei portocale.
Prokfiev părăseşte America în primăvara anului 1920, cu privirea îndreptată către Paris. E totuşi o ironie că muzicianul s-a despărţit de Lumea Noua în termeni atât de proşti, întrucât premiera din decembrie a operei sale, la Chicago, a fost un succes imediat. Un succes aşa de mare încât lucrarea a fost imediat preluată de toate teatrele lirice din întreaga Europă, inclusiv din URSS.
La Paris, Prokofiev reia legăturile cu Diaghilev şi începe o strânsă colaborare cu marele dirijor Serge Koussevitzky. Deşi faima sa creştea mereu în Europa, Prokofiev tânjea după pământul natal şi, spre sfârşitul lui 1926, începu negocieri cu autorităţile sovietice pentru un turneu “acasă”. Revenirea muzicianului în ţară – chiar provizorie – era o dilemă serioasă pentru sovietici. Pe de o parte, Serghei era liderul de necontestat al “noului val” rus şi ar fi putut da legitimitate tânărului stat, cel puţin din punct de vedere cultural. Pe de altă parte, modernismul compozitorului era în contradicţie cu “realismul proletar” şi o reîntoarcere intens mediatizată ar fi putut crea mişcări sociale necontrolate. Mai mult decât atât, conducerea sovietică încă se străduia să explice plecarea definitivă a lui Stravinski şi să acopere jurământul lui public de a nu mai reveni niciodată, iar asemănarea stilistică dintre cei doi muzicieni punea capac ingrijorărilor oficiale. Propaganda pozitivă ce ar fi putut fi scoasă din reîntoarcerea oficială a lui Prokofiev a prevalat însă şi – în ciuda “riscului” – sovieticii i-au aprobat turneul.
În ianuarie 1927 Prokofiev calcă din nou pe pamântul Maicii Rusii. A urmat un turneu de două luni şi jumătate. Peste tot era primit cu urale, iar sălile de concert erau arhipline. Sărbătorit ca un erou rus a cărui muzică revoluţionară cucerise Occidentul, cu cronici de presă exacerbate şi glorificatoare (Prokofiev apărea ca un fel de Messia al noii evoluţii muzicale mondiale, ceea ce, la acea dată nu era cazul) experienţa acestui turneu naşte în mintea compozitorului ideea unei reîntoarceri definitive ce ar fi îndepărtat umbra lui Stravinski odată pentru totdeauna. Compozitorul străbătu drumul înapoi, spre Paris, cu sămânţa acestei idei deja sădită în suflet.

În toată această perioadă (1941-1945) Prokofiev rămâne de o prolificitate formidabilă, explicabilă doar printr-un auto-impus refugiu spiritual în lumea sunetelor. Sunt anii în care văd lumina zilei baletul “Cenuşăreasa” – cea mai populară lucrare a sa după “Romeo şi Julieta” – , Simfonia a 5-a şi primele schiţe la monumentala sa operă “Război şi pace”.

Mai scrie muzica la filmul “Ivan cel Groaznic”(regia: Serghei Eisnestein) , sonate pentru pian şi cvartete de coarde. între toate acestea, Simfonia a 5-a a avut un succes imediat şi a rămas până astăzi între cele mai cunoscute simfonii ale sale. în 1944 avea să primească pentru această lucrare – o, crudă ironie a sorţii! – Premiul Stalin, înaltă distincţie a URSS, a doua ca importanţă după Ordinul Lenin.
Această strălucitoare evoluţie a sa într-o perioadă atât de frământată avea să fie de scurtă durată. în ianuarie 1945, Prokofiev cade şi se loveşte serios la cap. Zace la pat, la un pas de moarte, vechiul său infarct complicând lucrurile. Mai mult, muzicianul era slăbit de munca îndârjită, aproape supraomenească, pe care o depusese în anii războiului. însănătoşirea se produce cu greu, dar de acum şi până la moartea sa survenită opt ani mai târziu, compozitorul va suferi de dureri de cap periodice şi tensiune arterială foarte mare. în ciuda faptului că, după accident, însănătoşirea nu a fost niciodată completă, Prokofiev a continuat să producă lucrări muzicale profunde şi răscolitoare.

Slăbit de boală, Prokofiev cade pradă unei depresii profunde. încearcă să-şi facă “autocritica” , dar numai cu jumătate de gură, în speranţa că dorinţele sale artistice pot fi combinate cu propaganda stalinistă şi scrie o serie de piese patriotice: poemul festiv “30 de ani”, oratoriul “De strajă Păcii” etc. Sănătatea sa va fi şi mai mult şubrezită de moartea multora dintre prietenii săi. Dispariţia lui Miaskovski în august 1950 va aduce starea sa psihică la limita de jos. Căzut, dar nu înfrânt, compozitorul reuşeşte să scrie ultimele capodopere: Simfonia a 6-a, Concertul pentru violoncel, Sonata pentru vioară în fa minor. Cântecul său de lebădă va fi sumbra Simfonie a 7-a, rămasă până astăzi între piesele sale cel mai des interpretate în sălile de concert. Premiera acestei lucrări va prilejui ultima apariţie publică a muzicianului.
Sfârşitul a venit ca o tragică ironie. în urma unei hemoragii cerebrale, Prokofiev se stinge din viaţă la 5 martie 1953, în aceeaşi zi cu Stalin ! Din această cauză moartea sa a trecut aproape neobservată şi neanunţată. Excesivul doliu naţional precum şi măsurile speciale de securitate au făcut ca trupul marelui muzician să fie lăsat să zăcă zile întregi în casă. Doar câţiva oameni au fost capabili să participe la funeralii. Moscova era deja la începutul unei încercări de lovitură de stat, condusă de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai feroce asasini din istorie, şeful KGB. După cum se ştie, încercarea a eşuat, iar Beria a fost executat imediat. Noul şef al statului, Nikita Hruşciov, avea să încerce un “dezgheţ” cultural şi politic care-l va costa scump. Din păcate, Serghei Sergheevici nu va trăi pentru a se bucura de acest timid “relaş” sovietic.
Prokofiev a fost mai târziu înmormântat la cimitirul Novodevici, loc “privilegiat”, rezervat personalităţilor. Pe masa sa de lucru aşteptau încă să fie terminate un concert pentru două piane, sonatele pentru pian nr. 10 si nr. 11, o operă comică şi o sonată pentru violoncel solo. În perioada imediat următoare popularitatea lui Prokofiev a crescut încă şi mai mult atât în ţară sa cât şi în străinătate. În anul 1957, ca o ultimă ironie, Simfonia a 7-a, una dintre cele mai sumbre lucrări ale sale, scrisă în cea mai cumplită perioadă a vieţii, a fost premiată postum cu Premiul Lenin, suprema distincţie a URSS.
Prokofiev a fost solist împreună cu Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Piero Coppola în prima înregistrare a Concertului pentru pian nr. 3 al său, înregistrat la Londra în iunie 1932. Prokofiev a înregistrat și o parte dintre lucrările sale pentru pian solo la Paris pentru HMV în februarie 1935; aceste înregistrări sunt disponibile pe CD. În 1938, a dirijat Orchestra Filarmonică din Moscova pentru înregistrarea celei de-a doua suite din baletul Romeo și Julieta; această înregistrare a fost disponibilă pe Long play și CD. O altă înregistrare inițial atribuită lui Prokofiev și Orchestra din Moscova a fost Concertul pentru vioară nr. 1, cu David Oistrah în calitate de solist; Everest Records a lansat această înregistrare pe CD. În ciuda atribuirii, dirijor s-a dovedit a fi Aleksandr Gauk. A fost descoperit un filmuleț cu Prokofiev interpretând la pian o parte din muzica sa pentru opera Război și pace și apoi explicând muzica sa.
Trecând nepăsătoare peste patimile furnicarului omenesc, despovărată de orice închistare, muzica lui Serghei Prokofiev îşi continuă marşul său triumfal pe mapamond, învăluind cu sunetele sale evenimente şi timpuri tragice, pe care le diluează într-o binefăcătoare uitare.