O poveste
de Actio Civilis

Soarele alunecă spre asfinţit. Zarea pare aprinsă de scântei. Încet, se desfac şi s-aştern pe locuri perdele de umbră spre cătunul de sud. E un zbucium ş-un clocot de valuri dintr-un mal în altul pentru că lângă pădure, aproape, curge fluviul, bătrânul fluviu. Pe ici pe colo apa se scufundă, bolborosind, în altă parte se umflă, urlă făcând clăbuci ca apucată de furie. Dacă închizi ochii, apare și imaginea cu codrul apucat de vâltoare. Animalele pădurii de margine de drum se ivesc una câte una, furioase pe cea care dorea să le scrie povestea și le face mereu fotografii, pe femeia-fotograf ce le cunoaște melicurile, apucăturile, iar portretele lor ies mereu așa cum sunt și ele în interior: mocirloase, spumegând mereu de furie și invidie, enervate pe fotografii, rânjind a dorință de atac și sânge asupra celei care le scrie povestea mereu. Tocmai de aceea femeia-fotograf le consideră periculoase și demne de a fi puse în lanț. Animalele, cuprinse de un zel colectiv, doresc puterea veșnică. Prea curând însă, porcii preiau conducerea animalelor, bucurându-se de toate privilegiile puterii. Regula din fața sediului lor de adunare de animale (adusă la zi) apare înscrisă pe hambar: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele”.

Bătrânul Senior – un porc bătrân, folosit la concursuri de șuteală și jocuri de popice pentru porci – susține că a avut un vis ciudat. El începe prin a le povesti animalelor sale, într-o ședință comună, cum se transformase în împărat și că toată ograda era sub papucul său turcesc aurit, așa cum era pe strada unde locuise odată în hambarul din copilăria sa, trăită printre mistreții lăutari. Faptul că porcul, venit din mlaștina mahalalei sale a fost ales șef de dobitoace, îl făcuse pe Bătrânul Senior gușat, mic de stat, cu copitele pătate negru cu bej, să se umfle în șoriciul gros și să se creadă buricul pământului, prezicând așadar o revoltă a animalelor sale față de cea care le cunoaște melicurile și în spatele căreia să sară toți: porci, scroafe, iepe, capre, vaci, boi, găini, gâște sâsâite, struțo-cămile, un mistreț rătăcit în hambar ce semăna cu mistreții lăutari, cel care, atunci când îl vede pe Seniorul afaceristo-egalitarist se închină în fața lui dând cu capul de podele ca și cum ar spune, de-ar fi om ”Să trăiți, domn’ prim secretar de haită de animale”.

Porcul sălbatic are râtul mai lung decât al Seniorului egalitarist, foarte ascuțit și mereu deranjat de cea care tratează lumea lor așa cum este ea. După ce Bătrânul Senior le povestește animalelor visul său, Seniorul Major intonează „Hai să dăm copită cu copită să încercuim zona amintită” iar spre finalul cântecului toate animalele cântau la unison. Animalele capătă o noua viziune asupra vieții. Urmează să fie alese o scroafă, o capră și o gâșcă leșească pentru a educa animalele tinere: munteanca Luise (o scroafă din rasa țigănească, mare și impunatoare, nu vertebrală), capra Popica Cristal (invidioasă și cam negricioasă dar nu la fel de impunătoare) și gâsca mai rasată, din categoria Mușatină, cu ochi frumoși și alură mai nobilă, dar acaparată de sleahta animalelor, căreia i s-au dat grăunțe pentru a-și hrăni familia neajutorată. Acestea trei și cu mistrețul vor elabora, începând de la ideile lui Senior, principiile Animalismului.

Ceilalți din jur vor face ce spun scroafa, capra, gâsca și mistrețul sub comanda Seniorului Major. Animalele atacă femeia fotograf, deranjate de lumina blițului dar și pe alți câțiva fini observatori de animale, gonind-o de la hambarul lor, hambar care de ceva vreme este atacat de mulți șobolani. Asemenea intelighenției ruseşti, ei devin clasa dominantă în noul regim. Lupta pentru supremaţie este reiterată sub masca luptei dintre Animale și fotograf. Personajul maliţios, Seniorul, ce îi joacă pe degete pe ai lui din țarcul unde îi ține prizonieri, însă foarte abil, ce joacă la cacealma mereu, devine uzurpatorul puterii, un fel de personaj asemănător animalului de origine rusă. Divizarea naturală între munca intelectuală şi fizică ajunge să se exprime ca un nou set de divizări sociale, în care porcii, pretinzându-se a fi cei ce “lucrează cu creierul” se folosesc de “inteligenţa” lor pentru a manipula societatea în propriul beneficiu. Se punctează forţa acestei tendinţe în direcţionarea stratificării sociale şi ameninţării libertăţii şi democraţiei.

Povestea adunării de animale ilustrează cum cazurile de oprimare îşi au originea nu doar în tactica oprimanţilor, ci mai ales în naivitatea oprimaţilor, care nu se bucură de o educaţie adecvată pentru a realiza capcanele porcilor, scroafelor, vacilor, iepelor și celorlalte viețuitoare din hambarul de la mal de fluviu. Orice vor aceștia să conducă și manipuleze, astfel încât totul să le servească lor ca instrumente de control. Porcinele denaturează şi distorsionează totul, dar fiind gașca ce a pus labele pe puterea hambarului de la mal de fluviu, aceasta încă ține sub control pe cei care se supun ei și montând capcane celor care nu i se supun. Manipularea maselor este tactica socialistă după care porcinele și vacile împreună cu rațele ce-și unduie fundurile odată cu gâștele leșești se omoară să devină doctrină. Animalele se arată foarte receptive la discursul idealist-socialist al lui Major Senior.
Femeia-fotograf le imortalizează chipurile neșlefuite de la râturi, boturi, ciocuri, pene, șoriciul și părul crescut peste tot pe ele din cauza indolenței în mișcare și gândire. Animalele doresc acapararea puterii politice, retorice, locale de hambar și sociale care să ţintească abolirea libertăţii individuale sub pretextul promovării unui climat egalitarist, însă în cele din urma acesta degenerează în totalitarism.
Cei care le mai deranjează hambarul sunt șobolanii. Șobolanii i-au susținut cândva, acum însă și șobolanilor li s-a făcut foame.
Scroafelor le place să facă alți purcei, călăreala la ele fiind primordială, înmulțirea rasei lor fiind specifică orânduirii socialiste, adică sămânța oripilantă a rasei lor nu trebuie să piară. Purceii vor fi moștenitorii de drept ai scroafelor într-o societate de hambar multilateral dezvoltată, scroafe care, în mirosul lor pestilențial, consideră că purceii lor sunt minuni între minuni, omițând faptul că ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”.

De teamă să nu le piară rasa de animale, pe lângă reproducția specifică de animale, ele nu vor să se vadă în poze și să apară în ziare cu hambarul pe punctul de a deveni Ferma Animalelor, pentru a nu fi descoperit cuibul lor de cotropitori. Este suficient că șobolanii le dau târcoale.

Un alt pericol este fluviul care de ceva vreme este învolburat. Este foarte posibil ca fluviul să-și iasă din matcă și să le inunde hambarul. De teama pieirii, animalele hotărăsc să-și mute culcușurile, măcar până la noile alegeri. Până atunci nu mai au de făcut decât să manipuleze pe cei din jur, să atace fotografii pentru a nu le face poze, să emane mirosuri din ele, mirosurile acelea grele de animale stătute în principii și gândire, să zgârie, să sară la bătaie, chiar să rănească atât cât este cazul pentru a le fi calea liberă spre a face tot ceea ce vor și spre a se ajunge la mult visatul totalitarism.