Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut. Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu-omul.
Având în vedere că Mihai Eminescu este considerat un scriitor român canonic, al cărui influență acoperă generații întregi de poeți, operele sale au fost traduse în mai multe limbi. Câteva dintre primele traduceri ale poeziilor lui Eminescu aparțin reginei Elisabeta a României, soția regelui Carol I. Regina Elisabeta, care scria propriile opera sub pseudonimul Carmen Sylva, a tradus unele dintre poeziile lui Eminescu în germană în antologia din 1881 Rumanische Dichtungen, elaborată în colaborare cu Mite Kremnitz.
Mihai Eminescu a publicat prima sa poezie la vârsta de 16 ani. Poezia „De-aș avea” a apărut la data de 25 februarie 1866 în revista Familia. Iosif Vulcan, directorul revistei, a primit poezia cu bucurie și a schimbat semnătura poetului din Eminovici în Eminescu, potrivit Romania-Insider.

Mihai Eminescu a fost educat atât în România cât și în străinătate. Între anii 1860 și 1861 a studiat la  Ober-Gymnasium, gimnaziul german din Cernăuți. În 1869, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din Viena, fiind un „student auditor extraordinar” ceea ce a însemnat că nu a avut un anumit set de subiecte de studiat și nu a trebuit să participe la examene. Eminescu a rămas la Viena până în 1872, însă nu s-a specializat.

Între 1872 și 1874, Mihai Eminescu a fost student la Berlin. Societatea Junimea îi oferea un ajutor financiar lunar pentru a-și elabora doctoratul la Berlin, un plan pe care însă nu l-a dus niciodată până la capăt, argumentând că nu era pregătit pentru așa ceva. Eminescu s-a înscris la Universitatea Humboldt din Berlin, acolo unde a studiat istorie, literature și politică.

În 1867, Eminescu a fost angajat ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, actor și regizor român. Între 1877 și 1883, Eminescu a lucrat ca jurnalist pentru cotidianul Timpul, publicația Partidului Conservator. Eminescu a fost și editorul-șef al ziarului între 1880 și 1881. Eminescu a contribuit cu articole și la alte publicații de la acea vreme, printre acestea numărându-se Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare și Curierul de Iași. În august 1874, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Eminescu a mai lucrat ca profesor examinator și inspector școlar în Iași și Vaslui.

Istoricii literari l-au asociat pe Eminescu cu romantismul. Eminescu este descris ca romantic târziu, care a apărut într-o perioadă în care literatura europeană trecea la modernism prin operele lui Charles Baudelaire și Stéphane Mallarmé. Studiile sale filosofice și operele lui Arthur Schopenhauer și Immanuel Kant au influențat în mod special operele lui Eminescu.

Operele lui Mihai Eminescu variază de la teme precum natură, iubire, nostalgie până la comentariu social. Una dintre cele mai notabile opere este „Luceafărul”. Este considerată capodopera lui Eminescu și o reușită unică pentru literatura română. Alte opera cunoscute ar fi „Odă în metru antic” și „Scrisorile”. Acestea sunt și operele studiate cel mai multe în sistemul de învățământ din România. Eminescu a scris și fragmente dintr-un roman („Geniu Pustiu”) și nuvelele „Sărmanul Dionis”, „La aniversară”, „Cezara”, și „Făt-Frumos din lacrimă”. A fost, de asemenea, și traducător, fiind primul român care l-a tradus pe Immanuel Kant.

Poveste de dragoste cu sfârșit tragic

Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și poeta Veronica Micle a fost cea mai imporantă a sa și a durat încă de la prima lor întâlnire, în 1872 la Viena, până la sfârșitul vieții celor doi. A început ca o prietenie pentru că Micle era căsătorită, însă apoi a devenit o relație tumultoasă.

După moartea soțului ei, Ștefan Micle, Veronica a devenit în mod oficial iubita lui Eminescu și s-au mutat împreună pentru câteva luni în București. Când Eminescu s-a îmbolnăvit și a murit, Veronica nu a putut suporta durerea și a intrat într-o puternică depresie. Aceasta și-a premeditat sinuciderea și fix la 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mănăstirea Văratec s-a stins și ea din viață, la 4 august 1889.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu au fost incluse în 46 de volume. Criticul Titu Maiorescu le-a încredințat Academiei Române la începutul anului 1902. Traduceri ale operelor sale sunt valabile în mai multe limbi, precum engleză, franceză, germane, spaniolă, portugheză, italiană, arabă sau hindi. Există doar o ediție completă a operelor lui Eminescu, iar aceasta aparține istoricului literar român D. P. Perpessicius.

Puţini sunt cei care ştiu că geniul creativ al Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită:sindrom bipolar.
Operele lui Mihai Eminescu au influențat generații de scriitori români și i-au adus titlul de poetul național al României.

Mihai Eminescu înmormântat la București, la Cimitirul Bellu

Cauza morții lui Mihai Eminescu este neclară și mai multe versiuni continuă să circule, de la un atac tulburător până la o infecție sau eroare medicală și chiar intoxicație cu mercur. De-a lungul vieții sale, Eminescu a suferit mai multe episoade depresive, iar unele surse au spus chiar că ar fi existat un diagnostic de sifilis.
Mihai Eminescu moare la data de 15 iunie 1889, la vârsta de doar 39 de ani, în casa de sănătate a doctorului Șuțu. Este îngropat la cimitirul Bellu, locul de veci pentru multe alte personalități semnificative ale României.
Ziarul Românul a anunțat ziua morții la știri astfel: „Eminescu nu mai este”. Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu ce a fost împodobit cu cetină de brad. A fost și un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu ce a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Ion Luca Caragiale despre Eminescu:
”Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
”Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

Sursa