Nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele, vedem lucrurile aşa cum suntem noi.

Publicat 30 iunie 2019

Nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele, vedem lucrurile aşa cum suntem noi.

Dacă n-aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ.

Vine o vreme când riscul de a rămâne închişi într-un boboc e mult mai mare decât acela de a înflori.

Nu există un înţeles universal la care să ajungem cu toţii, nu există decât înţelesul pe care îl dăm noi vieţii noastre, un înţeles propriu, un scenariu propriu, un roman propriu, o carte a vieţii fiecăruia.

Cum să mă accept limitată şi terminată când ghicesc în mine o mie de posibilităţi?

Viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.

Dragostea, pasiunea şi creaţia se revarsă concomitent din mine. Eu trebuie să parfumez gura pe care o sărut; eu trebuie să fiu uluită de bărbatul pe care îl ador. Eu trec ca un lampagiu; împing corăbii în larg şi dezgrop obiecte preţioase; înlătur patina de pe tablouri întunecate; acordez, armonizez, aduc în prim-plan, modelez, aduc la suprafaţă, aprind, sprijin, susţin, inspir; plantez seminţe; cercetez caverne; descifrez hieroglife; citesc în ochii oamenilor – singură – singură în activitatea mea.

Pentru tine şi pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensă nu este atunci când mintea noastră domină, ci atunci când ne pierdem minţile, iar noi doi ni le pierdem în acelaşi fel, prin dragoste.

Femeilor, puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. “Cognosce te ipsum” va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmul interior (intelectual, sexual şi sufletesc).

Oamenii care trăiesc profund nu se tem de moarte.

Există abisuri în care cei mai mulţi dintre noi nu au curajul să coboare. Ele sunt infernurile vieţii noastre, o cădere în nelinişti de care avem însă nevoie pentru a renaşte.

Dragostea piere pentru că noi nu ştim cum să-i reîmbogăţim sursa. Dragostea moare bolnavă şi rănită; ea dispare din cauza uzurii, a şovăielii, a murdăriei şi trădărilor.

Viaţa noastră este în mare parte alcătuită din vise. Trebuie să le corelăm cu faptele.

Confuzia creează artă. Prea multă confuzie creează dezechilibru.

Viaţă dublă, gust dublu, plăcere şi nefericire duble.

Totul în afară de fericire e nevroză.

Viaţa este un proces de devenire, o combinaţie de stări prin care trebuie să trecem. Oamenii eşuează când doresc să aleagă o stare şi să rămână în ea. Asta este un fel de moarte.

Henry este pentru totdeauna în fiinţa mea, chiar în timp ce eu aştept atât de înţeleaptă sfârşitul iubirii noastre. Henry va face mulţi ani parte din viaţa mea, chiar dacă doar câteva luni îmi va fi iubit.

Singura anomalie este incapacitatea de a iubi.

Nu-şi dăduse seama că atunci când senzualitatea şi gingăşia se unesc într-o femeie, ea devine foarte puternică.

Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat.

Posesia cunoaşterii nu ucide simţul mirării şi al misterului. Întotdeauna există mai mult mister.

Nu lăsa ca un nor negru să-ţi acopere întreg cerul.

Singurul alchimist care poate schimba totul în aur este iubirea.

Ce nu devine minunat, las să treacă.

Cât de greşit este pentru o femeie să se aştepte ca bărbatul să-i construiască lumea pe care o vrea, în loc să şi-o creeze ea însăşi.

O iubire nu moare de moarte naturală. Moare în urma orbirii, indiferenţei, uitării, moare pentru că nu a fost îngrijită. În iubire nepăsările sunt mai mortale decât greşelile.

Anaïs Nin

Model, dansatoare şi psihanalist amator, a rămas în istorie ca singura femeie care-a reuşit să-l îmblânzească pe „golanul“ literaturii, scriitorul Henry Miller. Lui Anaïs Nin i se datorează apariţia volumului „Tropicul Cancerului“ sau trilogiei „Răstignirea trandafirie“, cu care Henry Miller a revoluţionat scriitura secolului XX.
Avea 11 ani când tatăl, mare Don Juan, divorțează de mama ei pentru a se căsători cu o femeie bogată. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie jurnalul, adresându-se tatălui, încercând să-l înțeleagă. Este cunoscută pentru jurnalele sale intime, pe care a început să le scrie de la vârsta de 11 ani și le-a continuat, fără încetare timp de 45 de ani. Abia după moartea sa și a soțului său s-a putut publica și o variantă necenzurată a acestora. S-a născut dintr-un tată spaniol, pianistul și compozitorul Joaquin Nin, și o mamă daneză. S-a născut la 21 februarie 1903, în Neuilly-sur-Seine, Franța.
La 20 de ani se căsătorește cu Hugo Guiler, un om cu bani și cu studii literare, iar un an mai târziu cuplul se mută la Paris, unde Anaïs rămâne până la începutul războiului. Aici descoperă lumea scriitorilor, artiștilor, a avangardei și a psihanalizei, o lume dezinhibată în care își trăiește pe deplin aventurile – între altele, cu romancierul Henry Miller și cu psihanalistul Otto Rank – și notează totul în jurnal. Scrie romane, povestiri. Revenind în America, viața ei se împarte între New York și Los Angeles (unde avea să și moară, în 1977), între Hugo și tânărul ei iubit, Rupert. Publicarea, începând din anii ’60, a jurnalului (în formă cenzurată) dezvăluie curajul de a mărturisi și finețea observațiilor unei scriitoare pasională și lucidă. „Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, scrie Anaïs Nin.
Anaïs Nin a scris unul dintre cele mai tulburătoare jurnale erotice ale tuturor timpurilor. A trăit pentru a-şi pune emoţiile şi senzaţiile în pagini de carte, dezvăluind lumii erotismul ei prin febra creaţiei.

Anaïs Nin (1903-1977) a început să publice în 1932. Prima sa carte, un studiu despre D.H. Lawrence, a fost urmată de volume de povestiri, „Winter of Artifice”/„Iarna trucurilor” (1939), „Under a Glass Bell”/ „Sub un clopot de piatră” (1944), de romanul „Cities of Interior”/„Oraşele din interior” (1959) şi de scrieri erotice. Jurnalele lui Anaïs Nin sunt publicate în formă cenzurată începând cu 1966, mai întâi cele şapte volume care acoperă perioada 1931-1974, editate până în 1980, apoi şi cele patru volume ale „Jurnalului timpuriu” din perioada 1914-1931 (editate între 1980 şi 1986). Din anii ’90, jurnalul începe să apară necenzurat, într-o serie intitulată „Jurnalul dragostei”, din care fac parte caietele „Henry şi June” (1989), „Incest” (1992) sau „Nearer the Moon”/ „Mai aproape de lună” (1996). O ecranizare după volumul „Henry şi June” a apărut în 1990, în regia lui Philip Kaufman şi avându-le pe Maria de Medeiros în rolul lui Nin şi pe Uma Thurman în rolul lui June.

Viaţa scriitoarei se derulează cinematografic, în pagini de scriitură cu ritm, vibraţie, energie. Nimic vulgar. Din strările, trăirile şi clipe ei de viaţă s-a şi putut face o ecranizare (după volumul „Henry şi June”) în 1990, în regia lui Philip Kaufman, avându-le pe Maria de Medeiros în rolul lui Nin şi pe Uma Thurman în rolul lui June.
Anaïs Nin, membrã a Academiei Franceze – aşa îşi semna, la doar 7 ani, povestirile scrise în franceza ei de şcolăriţă. Din pură intuiţie feminină, a ştiut, de la 11 ani, că va deveni scriitoare de succes. De atunci, îşi concepe jurnalul sub forma unor scrisori adresate tatălui ei, prin care îl implora să se întoarcă acasă. Acesta divorţase de mama sa, pentru că era “…distrugătoare de iluzii. Neîngrijită, murdară, cu miros de transpiraţie, primitivă în geloziile ei, iritabilă”.
Tatăl ei era „aristocratul cu un simţ excesiv al mirosului şi o pasiune pentru parfumuri şi rafinamente”, care s-a căsătorit cu o doamnă bogată şi cu multă influenţă în societate, lăsând în urmă trei copii.
Prima sa carte, un studiu despre D.H. Lawrence, a fost urmată de volumul de povestiri „Iarna trucurilor” (1939). Apoi publică: „Sub un clopot de piatră” (1944), „Oraşele din interior” (1959). Dintre toate scrierile sale, cele care uimesc lumea şi azi sunt jurnalele. Din anii ’90, apar publicate necenzurat.
Fusese săracă, îşi dorea să trăiască bine. Pozase pentru bani chiar şi pentru pictorul Watteau. La 20 de ani, Nin se căsătorește cu Hugo Guiler, un om cu bani și cu studii literare. I se părea că găsise bărbatul potrivit. Între 1934 și 1937, cuplul se mută la New York. Apoi se întoarce la Paris. „M-am întors în Franţa ca să-mi trăiesc propria viaţă – să-mi găsesc sinele, dar asta e o nevoie minoră în comparaţie cu a iubi… iubirea este pe primul loc… iubirea, pierderea, cedarea.”
Se stabilesc la Louveciennes până la începutul războiului. Aici descoperă Anais lumea scriitorilor, artiștilor, a avangardei și a psihanalizei. O lume dezinhibată de opium, unde își trăiește pe deplin aventurile. Un certificat unea doi oameni pe care viaţa-i despărţea. Singurătatea ei curgea lin în pagini de caiet, din toate părţile şi direcţiile vieţii ca o hemoragie ce nu avea antidot pentru a fi oprită. Era singura ei bucurie, până când îl cunoaşte pe romancierul Henry Miller (autorul romanelor „Sexus”, „Plexus”, „Nexus”, din cadrul trilogiei „Răstignirea trandafirie”).
Anaïs Nin era o femeie foarte frumoasă. Râvneşte la soţia celui pe care şi l-ar dori lângă ea, şi face totul ca să ajungă în viaţa ei. O posedă. „June (soţia lui Miller) e aventura şi pasiunea mea, Henry însă e dragostea mea. Mă uit la Henry cu ochi strălucitori şi la June cu exaltare. Adevărul e că aş suferi omeneşte văzând-o pe June instalată alături de Henry – unde vreau să fiu eu – căci apropierea dintre mine şi Henry e mai puternică de cât orice aventură”. Reușește să îi despartă. După divorţ, se căsătoreşte cu Henry.
„Din laşitate am început să înşel. Îl voi iubi întotdeauna pe Henry – şi pot iubi şi alţi bărbaţi. Eu sunt femeia care oferă iluzie şi care primeşte imaginaţia bărbatului. O situaţie pe care târfa o invidiază. Târfa oferă realitate, ea domneşte acolo.”
Trăieşte cu trei bărbaţi în acelaşi timp, fără ca unul să ştie de altul, şi dacă s-ar fi întâlnit cu singuranţă ea ar fi fost liantul dintre ei şi i-ar fi împrietenit. Mărturiseşte că aşteaptă bărbatul care să o mântuiască de toţi şi îl întâlneşte pe pasionalul Gonzalo Moré, “tigrul care visează, un tigru fără gheare”, de descendenţă incașă, care îi deschide porţile misticismului.

Pe scena lumii scriitorilor, Anaïs Nin a rămas celebră pentru spovedania incestă, ca un testament funebru care uimeşte oricând. Îţi vine să o ierţi pentru tot ceea ce a făcut, a iubit, a scris. Dacă, în adolescenţă, jurnalul ei era ca o oglindă ce „spunea povestea visătoarei care îşi trăia viaţa aşa cum ar fi dat paginile unei cărţi”, acesta devine, pe parcursul vieţii, o salvare împotriva nebuniei. „Nimeni nu mă poate învăţa să mă bucur de dragostea mea incestuoasă, să scutur ultimele lanţuri ale vinovăţiei. Şi jurnalul meu mă ajută să nu înnebunesc.” Paginile din sufletul ei sunt paginile din viaţa oricui.
Prin anii ’20, John Erskine lansează ideea că jurnalul conţine cele mai bune scrieri, iar gândul publicării lui a început sã încolţească în mintea scriitoarei. Când se căsătoreşte cu scriitorul Henry Miller îşi dă seama cã n-o va putea face, pentru că-şi răneşte soţul şi pe toţi bărbaţii din lumea artistică care au trecut prin viaţa şi patul ei. S-a gândit la o altã metodã posibilã fãrã a prejudicia pe cineva. A hotãrât sã foloseascã nume reale şi sã omită tot ce ţinea de soţ şi amanţi.
În felul acesta distrugea din farmecul lumii ei. Abia după decesul său, caietele aflate în cutia de tablă au fost publicate integral, pentru că – între timp – toţi cei pomeniţi muriseră. Nu ştim cât din fiinţa ei profundă dezvăluie din nevroza incendiară pe hârtie, cât este mască, ficţiune sau pură autobiografie. Un lucru este cert, rândurile sunt: “Viaţă. Foc. Foc şi viaţă. Niciodată moarte…”

În România, volumele lui Anaïs Nin au fost publicate în seria: „Jurnalul dragostei”: “Henry şi June”, “Incest”, “Foc”, “Mai aproape de lună”, Povestiri erotice – Delta lui Venus, la Editura Humanitas.