Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.

Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.

  • Dacă florile și-ar dărui oameni, așa cum oamenii își oferă flori, de unde ar fi tăiați oamenii?
  • Cea mai scurta poezie a românilor este “Țâpuritura” din Maramureș, care se începe cu un chiot și se sfârșește cu o beșteleală! Dar e foarte frumos că e așa. 
  • Poezia este ochiul care plânge. Ea este umarul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge.
  • Fii atent cum vorbești. Cuvintele atrag faptele.
  • Orice obiect este o formă de lumină oprită într-o structură.
  • Tot ceea ce are timp există.
  • Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
  • Ulysse a fost întotdeauna cu mult mai viu decât Homer.
  • Aripa o ai sau nu o ai.
  • Suntem ceea ce iubim. Respirări.
  • Suntem doi și singuri și-n loc de inimă ne bate luna.
  • Nimic nu este mai firesc decât absurdul.
  • A iubi înseamnă, întrucâtva, a fi aidoma, a împărtăși.
  • A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.
  • Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi și exprima, iubi și urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge…
  • Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții.
  • Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.
  • Prietenii mei nu sunt mulți, dar sunt nenumărați.
  • Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.
  • Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!
  • Spune-mi dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta, fiindu-ți teamă să nu-mi strivești sărutul?
  • Suntem ceea ce iubim.
  • A trebuit să vin a doua oară în această expoziție ca să-mi dau seama că am văzut diferite sorturi de grâu și diferite sorturi de ceva care nu există. A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară, abia acum îmi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.
  • Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.
  • Uitați-vă numai la Sărutul lui Brâncuși să vedeți că îmbrățișarea este însăși poezia.
  • Dacă nu știi să recunoști iarba după verde și apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.
Nichita Stănescu

Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română și pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, temporal și structural, Nichita aparține poeziei moderniste din anii 1960-1970, dar ca orice mare scriitor se aseamănă doar cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari ”un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici”, ”un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești”, ”un mare liric european aproape necunoscut”. Nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-l răstoarne din vîrful ierarhiei. Şi asta pentru că lirica stănesciană, pe lîngă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular şi mai frecventat „model“ pentru generaţii întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi „poetic“, cu mare impact în rîndul maselor cititoare. Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933 la Ploiești, județul Prahova.

Când mergea la Iași, la Editura Junimea, unde i-au apărut mai multe volume de poezii, de obicei sosea cu trenul. De laNichita Stanescu tinerete gară, poposea la Casa Pogor, unde era sediul editurii, bea o cafea, discuta probleme literare. Acolo a rostit, în cadru oficial, o propoziție care avea să facă epocă: ”Aici Miorița a devenit Odă în metru antic”. Vizitele la Iași includeau în mod obligatoriu, indiferent de situație, și un popas în Copou, la teiul lui Eminescu, ”copacul lui nea Mișu”, cum îi spunea el. Stătea sub copac, tăcut, meditând la geniul poetului nepereche. Se întâlnea cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, pe atunci director al Editurii Junimea, de care l-a legat o adâncă și sinceră prietenie. La Junimea i-au apărut trei cărți de poezie. Cea mai importantă dintre ele, ”Epica Magna”, a luat premiul pentru cea mai frumoasă carte, la Dresda.”Când avea o bucurie, el chema pe toată lumea și dădea o masă la restaurant. Nu cred că avea exact noțiunea banului”, își amintește Mircea Radu Iacoban într-un interviu. Acesta spune că un confrate l-a întrebat odată pe Nichita: ”Ce-ar spune Eminescu dacă ne-ar vedea aici, cu cărțile în mână?”. ”Ne-ar lua limba înapoi”, a răspuns el. Îi plăcea să meargă în librării, unde se uita la cărți, vorbea cu librarii, se interesa cum se vând volumele. Cei din mulțime îl recunoșteau imediat, iar dacă era abordat, le vorbea uneori și necunoscuților. ”Îți pup sufletul!”, le spunea el. Prozatorul Ștefan Agopian își amintește, tot într-un interviu, despre pasiunea de colecționar de ceasuri, samovare, fiare de călcat sau monede a lui Nichita.

Poezia lui Nichita Stănescu a depășit granițele țării într-o perioadă în care puțini scriitori reușeau să fie publicați în străinătate. Volumele lui de versuri au apărut în Bulgaria, Iugoslavia, Suedia, Cehoslovacia. Premiile primite pentru creația sa stau mărturie a talentului și recunoașterii valorii poeziei sale — Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1972,1975), Premiul Internațional “Gottfried von Herder” (1975), Premiul ”Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii ”Opera Magna” (1978), Premiul “Cununa de aur” a Festivalului internațional de poezie de la Struga, Macedonia iugoslavă (1982). În 1977 scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion,un poet de o Nichita_Stanescuamplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
“Există un amestec ciudat de forțe în ființa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie și o supunere aproape cinică față de real. […] Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară.” (Eugen Simion)

Surse : youtube.com
agerpres.ro
webcultura.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

19 − 18 =

9 + 1 =

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

Corespondenta la redactie