Omul vrea să-și anuleze anxietatea socială devenind un aspirant fidel al cultului celebrității și al recunoașterii sociale.

Publicat 4 februarie 2016

Omul vrea să-și anuleze anxietatea socială devenind un aspirant fidel al cultului celebrității și al recunoașterii sociale.

Cred în acei şapte ani de acasă pentru că ţin foarte mult la proverbul ăsta care e foarte frumos: ce nu a învăţat Ionuţ, nu mai învaţă Ion. Nu cred că afectul, afectivitatea părintească, este ceea ce salvează lipsa de caracter a unui copil care învaţă lucruri proaste. În primii şapte ani de viaţă copilul învaţă mai mult comportamente decât să înveţe cunoştinţe, nu învaţă geografie, istorie…asta mai târziu. Dar acei ani sunt foarte importanţi pentru că în perioada aia înveţi să te concentrezi, să termini un lucru, ce spui să duci până la capăt, să ai priorităţi, felul în care percepi lumea, înveţi în primii şapte ani, bineînţeles şi cu dimensiunea ei etică şi comportamentală. Poţi să înveţi altruismul… pentru că şi sentimentele se învaţă.

Moralmente, nu suntem prea europeni. Iubim hoții, dacă din furt dau bani și ajutoare la săraci. Îi iertăm. Cenzura morală colectivă nu există din nepăsare sau indiferență. Sau, poate, din invidie. De aceea politicienii sunt atât de aroganți și ne arată că unde-i lege e tocmeală. Avem, însă, o mare satisfacție să-i vedem la pușcărie pe unii dintre cei care ne-au condus sau ne conduc.

Noi ne purtăm cu mult mai frumos și formal cu oamenii care nu ne sunt importanți în viață și ne purtăm mult mai neglijent și mai puțin atent cu oamenii care ne sunt apropiați, pentru că zicem că ei or să ne înțeleagă, ceilalți nu or să ne înțeleagă.

Omul anului 2014 și-a pierdut starea de inocență, de frică locală, datorită fricilor globale, abundenței de informații, mult prea diverse, transparenței. Nu vor fi societăți inocente în viitor.

Cultura fricii – cum spun francezii – este răspîndită, contagiunea socială funcționează și fricile colective sunt la modă (aviara, E-urile alimentare, apa plată devenită suspectă etc.).

Eu cred că, dimpotrivă, nu trebuie să fii rău, grobian sau necivilizat cu oamenii pe care nu-i cunoști foarte bine, dar știu că dacă pierzi o cunoștință nu înseamnă mare lucru, dar dacă pierzi un prieten este îngrozitor. E ca și cum ai pierde o parte din tine…

În general, o persoană bine stabilizată este căutată și acceptată.

Femeia nu intră în competiție cu bărbații, femeile intră în competiție între ele, lupta este între femei, și nu între femei și bărbați.

Eu susțin că deja o mare schimbare s-a produs în noi, din moment ce nu mai există relații de lungă durată, ci relații mult mai adevărate și foarte frumoase, dar de scurtă durată. Asta este epoca.

Pe oamenii care sunt slabi, frustrați, pe oamenii care îți produc milă poți să îi vezi o dată, dar îi eviți, până la urmă.

Se caută oameni lângă care să poți să te simți și tu puternic. Din cauza asta putem spune că autopromovarea este, între anumite limite, bună, în sensul că tu trebuie să te respecți și să-și dai importanță.

Românii au cazier de analfabetism civic. O superbă dezinvoltură ne face insuportabili pentru alții. Europenizarea psihiatrică a românului există.

Românul nu este inferior europeanului în pofte, el este inferior în timp – nu au apărut valorile postmaterialiste (less is more, small is beautiful, slow food etc.) – și în inabilitatea de a admite ideea de regulă și contract. De aici incivilitatea, vorbitul prea tare, indiscreția, nepunctualitatea, lipsa disciplinei sociale.

Să te consideri centrul universului, să crezi că ești extraordinară, să-și faci o autopromovare agresivă demonstrează ca este psihologic ceva în neregulă cu tine. De altfel, până la urmă, ține și de cum ești crescut: te supraevaluezi sau te subevaluezi.

În ştiinţă, avem rareori cupluri. Dar au fost unele fericite. Marie Curie şi Pierre Curie. Ea a fost prima femeie care a luat premiul Nobel şi singura care a luat două premii Nobel în domenii ştiinţifice diferite, fizică şi chimie (nu în care unul era pentru pace, de care cam ştim noi cum se dau! Rivalitatea nu este o trăire pozitivă, nu este confortabilă. Simţi că undeva, în lume, cineva vrea să-ţi ia locul.) Despre el s-a spus că marea lui descoperire a fost Marie. Legenda a contribuit mai mult la crearea Mariei Curie, mai ales că el a murit timpuriu.

Femeia se defineşte prin bărbat şi invers.

Viaţa nu-i croită după calapod.

A fi soţie de artist e cu totul altceva decât a fi o artistă cuplată cu un artist.

Uite, epoca noastră, care începe să se lepede puțin de tabuuri și ipocrizii, ne demonstrează că sunt femei care nu sunt mame, și maternitatea nu este răspândită total în categoria feminină, sunt femei care nu au în reprezentarea lor ideea de maternitate. Pe de altă parte, altele nici nu s-au gândit dacă trebuie să fie mame sau nu, intră în rândul lumii și fac copii pentru că toată lumea face copii.

Că eşti soţie sau iubită a unui artist sau scriitor celebru te duce la acelaşi lucru.

Rivalitatea nu este o trăire pozitivă, nu este confortabilă. Simţi că undeva, în lume, cineva vrea să-ţi ia locul.

Hadley Hemingway este femeia, aş zice, cu o vechime istorică, femeia de casă, care este ataşată ideii de familie şi care este fericită când îi fericeşte pe cei pe care îi iubeşte.

E interesant care este mersul relaţiei: de la pat la minte sau de la minte la pat? Pare că nu contează, dar pare şi că niciodată nu există minte fără pat în cazul celor care îmbrăţişează aceeaşi profesie.

Rivalitatea în cupluri nu apare sigur când femeia nu este decât soţie sau, dacă nu vorbim de o femeie, rivalitatea nu apare când bărbatul nu este decât soţ. Ca în monarhie, soţ consort, un fel de accesoriu tolerat al femeii. Un fel de breloc.

Când eşecul cuplului apare nu cred că având copii se rezolvă mare lucru. Sau, dacă se rezolvă, este mai degrabă efortul femeii de a aduce tatăl înapoi, spre rolul lui de părinte, dar secundar, şi poate mai important, gândul secret al femeii că odată cu tatăl vine şi bărbatul pierdut sau rătăcit în alt pat.

Deşi trăim într-o lume individualistă, grupul este glorificat.

Rivalitatea poate fi convertită în complicitate spre succes în doi, conform proverbului “unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”. Nu vi se pare că este şi astăzi la fel? Nu avem cupluri în care se susţin cei doi şi pe căi rareori bănuite de public?

Există cupluri de artişti care au avut relaţii dificile, dezastruoase, dureroase, unii spun chiar toxice, dar care au pus în lumină ambii parteneri. Mă refer la Frida Kahlo şi Diego Riviera, la Auguste Rodin şi Camille Claudel, de pildă. Ambii parteneri, având aceeaşi pasiune, au avut o relaţie complicată, conflictuală, ca şi Zelda cu Scott. Femeile au luptat pentru autonomie psihologică şi n-au dorit să fie accesorii ale celebrităţii soţului lor.

Nu-mi place nici cuvântul empatie, nu cred în empatia emoțională, eu cred că există și o empatie rațională. De ce trebuie să devenim unisex, uni-emoționali, când e foarte frumos să fim diferiți?

Misterele întăresc o relație. Dacă te descoperi total, total, distrugi relația, o omori. Mai degrabă păstrezi niște zone misterioase, care întotdeauna întrețin atenția, întrețin o curiozitate.

Rita Hayworth a jucat într-un film în care ea a devenit sex-simbol, în care dansa scoțând o mănușă lungă, neagră… A rămas ca o emblemă a ei ideea mănușii… Mănușa e cea care i-a dat ei acea imagine de feminitate profundă, de sex-simbol, și nu faptul că umbla cu silicoanele la vedere…

Femeile vor cu orice preț ca bărbații să renunțe la cele trei atribute prin care sunt definiți: emoționalitatea restrictivă, inhibiția afecțiunii și preocuparea pentru succes. Ele vor iubire. Dar, culmea, sunt atrase exact de cei care corespund atributelor de mai sus. S-ar îndrăgosti ele, oare, de bărbați sensibili și emotivi, mângâietori și plini de tandrețe ca o mamă și neanimați de ambiții de ascensiune socială?

Prin seducție bați la poarta sexului, prin comunicare bați la poarta sufletului.

Aurora Liiceanu

Stilul scriiturii sale este captivant, plin de har, feminitate și curiozitate, care împletește într-un mod fascinant cunoștințele profesionale cu experiențele personale și analizează cu luciditate iubirea, cuplul, relațiile interumane și felul în care acestea își găsesc locul în lumea contemporană. S-a născut pe 1 august 1941, în Basarabia. Este Doctor în psihologie, a fost cercetător la Institutul Național de Criminologie și este autoare a numeroase lucrări de specialitate, dar și cărți inspirate de experiențele trăite. În 1963 a absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universității din București. A fost căsătorită cu scriitorul Gabriel Liiceanu. a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța), a fost membru în jurii internaționale de doctorat (EHESS –Franța și Universitatea Laval – Canada ) și în juriul Societății Civile din țara noastră. În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române și senior-editor, membru fondator al revistei Tango. Lucrările și articolele Aurorei Liiceanu abordează diverse aspecte ale socialului său, ale psihicului uman într-un stil inconfundabil, foarte documentat, dar accesibil, plin de umor și de profunzime, întotdeauna captivant. “Nimic din psihologie nu mi se pare neinteresant”, spune Aurora Liiceanu. “Și, totuși, există unele subiecte fascinante față de care am o slăbiciune deosebită. Unul dintre acestea este domeniul relațiilor interpersonale, adică lumea relației dintre noi și alții: o lume plină de incertitudini, ambiguități, frumuseți și dezamăgiri, o lume în care cu greu poți fi liber și totuși atât de legat de cineva. Există relații interpersonale intime, puternice și adânci, din care ne tragem puterea de a exista, dar, uneori, și durerea de a fi neînțeleși. Și de aici se naște splendoarea lor. Există atâtea iubiri, câți oameni sunt sau vor fi, și chiar mai mult, atâtea iubiri, cât de multe versiuni ale noastre există, în timpi diferiți”.
Pe locul 4 în Topul Femeilor de succes, viziunea Capital, se află Aurora Liiceanu, una dintre singurele femei din top care pot să explice de ce se află pe locul respectiv și ce-i cu femeia de succes și de pe ce lume este femeia, în general, în viață.
Dintre cărțile publicate amintim “Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți“, „Nici Alb, Nici Negru“, “Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire“, „Care pe care – femei și bărbați“ (co-autoare), “Prin perdea”, “Cuvinte încrucișate”, “Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor” “Patru femei, patru povești”, “Soacre și nurori. La cine este cheia?” “Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității”.

Aurora Liiceanu spune: „Suntem coautorii propriei vieți. Această carte este o invitație la pacifism și armonie, pentru că trecem printr-o epocă în care avem nevoie să fim mai pașnici și mai toleranți cu semenii noștri“.

Scriitorul Cristian Teodorescu afirmă că Aurora Liiceanu știe să facă literatură nonficționalizată cu un aer de ficționalizare, știe să citească harta lăuntrică a fiecăruia dintre noi. Elisabeta Lasconi este o cititoare fidelă și o admiratoare a Aurorei Liiceanu, impresionată fiind de curiozitatea, inteligența, oratoria, talentul de a asculta și empatia față de cititori a acesteia.

Autoarea Aurora Liiceanu, care a scris recent volumul „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“, spune că mamele şi soţiile pot face greşeli majore din cauza dependenţei maladive şi ataşamentului excesiv faţă de fiu sau soţ.

Apelând la surse dintre cele mai diverse, de la literatura ştiinţifică la poveşti reale, autoarea analizează foarte subtil, din punct de vedere psihologic, psihanalitic, sociologic şi antropologic, raportul complicat dintre două femei care concurează pentru dragostea aceluiaşi bărbat: una ca mamă care nu vrea să-şi piardă copilul, cealaltă ca parteneră care şi-l doreşte doar pentru ea. Dragostea nu înseamnă posesie, iar „fiul trebuie să redefinească relaţia cu mama şi să construiască relaţia cu soţia sau partenera lui de viaţă“, consideră psihologul.

Aurora Liiceanu a colaborat mult în presa scrisă și a participat la emisiuni TV în problem legate de psihologia relațiilor interpersonale, criminologie, dezvoltarea în adolescent etc. S-a implicat, a participat ca expert și consultant la multe campanii sociale organizate de ONG-uri și companii multinaționale privind sănătatea, atitudinea civică, formarea și dezvoltarea personalității. În perioada 2002-2004 a fost corespondent național la Strasbourg pentru studiul european al violenței cotidiene, iar între 2004-2005 a fost coordinator national al proiectului European AGIS privind violența juvenilă.

În 2005 și 2006 a primit premii pentru merite culturale date de Municipiul București și Muzeul Țăranului Român, iar în 2011 a primit premiul Academiei Române pentru publicarea unui volum privind violența societală. În 2008 a primit BBW Community Leadership Award pentru cercetare și consiliere în domeniul relațiilor umane și comunitare. Din 1999 până în prezent a lucrat la programe educaționale (“Decizia e a mea”, “Viața mea: un ‘joc’ serios”, “Între noi părinții”), sprijinite de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului pentru profesori, diriginți și consilieri școlari și la întâlniri cu părinții, iar în 2007 împreună cu UNICEF a participat un studiu național, realizat într-un colectiv, privind violența școlară în România.