Parveniţii se grăbesc să plătească pentru a-şi vedea satisfăcute toanele deşarte şi îşi măsoară importanţa după banii pe care îi risipesc.

Muzica mea este respiraţia sufletului meu.

Iubeşte poporul, evită mulţimea.

Muzica este limba universală a omenirii, prin care sentimentele omeneşti pot fi comunicate, în acelaşi mod, în toate inimile.

Nu există artă fără fantezie.

Să înţelegi Arta nu ca pe un mijloc de a ajunge la desfătări egoiste, la o celebritate sterilă, ci ca o forţă care se apropie şi uneşte oamenii.

Parveniţii se grăbesc să plătească pentru a-şi vedea satisfăcute toanele deşarte şi îşi măsoară importanţa după banii pe care îi risipesc. În zadar se căznesc să asculte şi să privească, căci ei nu pot înţelege nici poezia înaltă, nici arta înaltă.

Aveam 11 ani când veneratul meu profesor Czerny m-a dus la Beethoven. Îmi vorbise mai demult despre el şi-l rugasem să aranjeze în aşa fel încât să-i pot cânta. Numai că Beethoven avea o atare aversiune faţă de copiii minune, încât se apăra cu hotărâre de această vizită. În cele din urmă s-a lăsat convins de neobositul Czerny şi a sfârşit prin a spune iritat: Pentru numele lui Dumnezeu, aduceţi-mi odată ciudăţenia aceea!

Adevărul este un mare flirt.

Franz Liszt

Naționalitatea lui a devenit o temă controversată după destrămarea Imperiului Austro-Ungar: unii susțineau etnia germană, alții etnia maghiară, dar au fost și unii care susțineau originea lui slovacă. Dar înainte de 1918, când aceasta nu era o temă controversată, era acceptată naționalitatea sa în concordanță cu biografia de 3 volume scrisă de Lina Ramann, conform celor scrise de de Ramann despre părinții lui Liszt: „Tatăl lui era maghiar, mama austriacă”.
Franz Liszt sau Liszt Ferenc s-a născut la 22 octombrie 1811 la Raiding, în lb. maghiară Doborján, în Imperiul Austriac, astăzi Burgenland, Austria. Franz a fost singurul fiu al funcţionarului Ádám Liszt şi al soţiei acestuia, Maria Anna (1788-1866), născută Lager, în familia unui brutar din Krems an der Donau (Krems la Dunăre). Localitatea sa natală, Raiding, făcea parte la acea vreme din Transleithania, parte maghiară a Imperiului Austro-Ungar ce a fost format abia în 1867.
Tatăl lui Franz Liszt era în serviciul familiei Esterházy, familie care îl patrona și pe compozitorul Joseph Haydn. După ce în 1821 s-a mutat la Viena, a luat lecții de pian cu Carl Czerny și de compoziție cu Antonio Salieri. Doi ani mai târziu, în 1823, s-a mutat împreună cu familia la Paris, de unde a plecat în multe turnee ca pianist. Influențat de măiestria violonistului Niccolò Paganini, a decis să dezvolte o tehnică interpretativă similară pentru pian. În 1835 a plecat din Paris cu amanta sa Marie de Flavigny, alături de care a întreprins multe călătorii în anii următori, timp în care reputația sa de pianist a continuat să crească. În anul 1844 s-a despărțit de amanta sa, mamă a celor trei copii ai săi, iar în 1848 s-a stabilit la Weimar, alături de prințesa Sayn-Wittgenstein. Atenția sa a început să se concentraze pe compoziție și, în special, pe creerea unei noi forme muzicale, poemul simfonic. În anul 1861, Liszt s-a mutat la Roma. Din 1869 s-a întors cu regularitate la Weimar, unde a avut numeroși elevi, mai târziu acceptând să predea muzică la Budapesta, unde era privit ca un erou național. Franz Liszt a fost socrul compozitorului Richard Wagner; el și-a petrecut ultima parte a vieții sale la Bayreuth.

Viața și creația sa (atât ca pianist concertist cât și ca compozitor) se structurează în trei perioade distincte :

• cariera de virtuoz ( 1820 – 1847 ) îi impune călătorii , având însă Parisul ca centru general iar pianul este instrumentul spre care se îndreaptă cu predilecție lucrările sale .
• din momentul numirii sale ca director de muzică al Curții din Weimar începe cea de a II a perioadă (1847 – 1861), cea mai fructoasă din punctul de vedere al creației sale muzicale .Totodată în aceste momente cariera lui se află la apogeu
• ultimei perioade ( 1861 – 1866 ) îi corespund plecarea la Roma și predilecția pentru muzica religioasă în compozițiile sale.

Ca şi alţi romantici ai vremii, Liszt a militat pentru progresul muzicii nu numai prin compoziţii şi concerte, ci şi prin scris. Cartea sa despre Chopin este un preţios document asupra activităţii bardului polonez şi o remarcabilă operă de analiză a stilului chopinian. Încă din 1837, Liszt colaborează la “Gazeta muzicală” din Paris, unde scrie un studiu despre creaţia pianistică a lui Schumann, apoi despre operele wagneriene, dar şi despre singurătatea artistului în societate. Considerându-se “cetăţean al lumii”, manifesta dispreţ pentru auditoriul aristocratic sau pentru cel al aristocraţiei banului. Privitor la atmosfera salonului aristocratic, nota în cartea sa despre Chopin: “Marea artă îngheaţă în sălile de recepţie cu mătase roşie şi îşi pierde conştiinţa în saloanele cu mobilă tapiţată în galben deschis sau albastru sidefiu”, iar despre magnaţii băncilor remarca: “Parveniţii se grăbesc să plătească pentru a-şi vedea satisfăcute toanele deşarte şi îşi măsoară importanţa după banii pe care îi risipesc. În zadar se căznesc să asculte şi să privească, căci ei nu pot înţelege nici poezia înaltă, nici arta înaltă.”
În cartea sa, Despre ţigani şi muzica lor în Ungaria (1859), ne oferă utile informaţii şi consideraţii asupra folclorului maghiar, Liszt fiind printre primii care au văzut în folclor o posibilă revigorare a limbajului muzical, în schimb în Scrisorile unui bacalaureat în muzică, scrise într-un ton polemic şi de ascuţită satiră critică, aduce interesante idei şi aprecieri asupra muzicii contemporane lui.
O mare însemnătate a avut-o activitatea sa pedagogică asupra dezvoltării ulterioare a culturii muzicale prin îndrumările date de el artiştilor interpreţi şi compozitorilor, care-i solicitau sfatul. Numeroşi colegi mai tineri au avut parte de sfaturile şi sprijinul său: d’Albert, Grieg, Klindworth, Borodin, Bülow, W. Lenz, W. Brendel, La Mara (Maria Lepsius), M. Moskowski, M. Rosenthal, A. şi N. Rubinstein, E. Sauer, Fr. W. Scharwenka, G. Sgambatti, B. Smetana, A. Nikisch, Al. Ritter, K. Tausig, Mottl, Richter, Weingarten.
Interpretul Liszt n-a fost numai pianistul virtuoz, care uimea lumea cu agilitatea sa tehnică, dar şi muzicianul profund care ştia să pătrundă şi să redea admirabil conţinutul operelor interpretate. “Cine a auzit pe Liszt interpretând Sonatele de Beethoven”, scria Wagner, “a avut impresia că este în prezenţa nu a unei reproduceri, ci a unei veritabile creaţii”.

Muzician autentic, cu o multilaterală activitate, Liszt a avut o contribuţie considerabilă şi în arta dirijorală. Ca şi Mendelssohn, Berlioz, Bülow sau Wagner, care au impus personalitatea dirijorului în concerte, Liszt considera dirijatul nu doar ca o simplă acţiune de coordonare a execuţiei, ci ca o creaţie personală.

Bucureştiul a fost un spaţiu important al ultimului turneu de concerte dintre anii 1846-47 al lui Franz Liszt. Pianistul de renume mondial şi-a început „drumul de glorie” în Banat. A cântat la Timişoara, Arad, Lugoj, apoi în Sibiu, Cluj şi Aiud, după care prin Turnul Roşu a sosit la 16 decembrie 1846 la Bucureşti. Liszt a fost primit într-un mediu luxos, demn de rangul lui spiritual. Ca oaspete al demnitarului cult, prinţul Mihalache Ghica, Liszt a beneficiat de întregul palat. Sejurul a durat aproape trei săptămâni şi în acest timp salonul lui a fost plin de oaspeţi. Alături de boierii din Capitală au savurat compania lui şi străinii din Bucureşti, nemţi, maghiari şi francezi. Regele pianului a fost sărbătorit din plin. Într-o lucrare de istorie, George Fotino remarcă prima apariţie în public a lui Liszt. Dinaintea concertului din Teatrul Momolo el a fost invitat într-un cerc restrâns, în salonul prinţesei Cleopatra Trubetzkoi, unde la vremea respectivă se întrunea intelectualitatea Bucureştiului. Este aproape cert că Liszt s-a întâlnit cu pictorul apreciat al Capitalei, Carol Popp de Szathmáry, cu care se cunoştea încă din anii 1830. La vernisajul din 1927 de la Muzeul Toma Stelian, dedesubtul celebrului portret al pianistului a fost prins un manuscris de partitură cu dedicaţia „Amico Liszt”.
Cezar Bolliac scria în „Curierul Românesc” despre primul concert al lui Liszt: „Din frumoasa societate a Capitalei, 300 de persoane l-au primit cu aplauze, la care trăsăturile feţei s-au înviorat în cercul de admiratori… Artistul şi klavierul au fost unul şi acelaş… Liszt are o manieră aparte de a cânta… numai al Lui… Vrei să afli cine-i Liszt? – trebuie să-l asculţi. Se joacă cu inima ta, o strânge, o înalţă şi o înduioşează după placul lui… Dacă nu ştii ce-nseamnă dragostea, ce este divinul şi iadul, ascultă-l pe Liszt”. Mai multe detalii se ştiu despre serata din 31 decembrie, la care Liszt a fost invitat de domnitorul Gheorghe Bibescu şi soţia lui. La acest eveniment, pianistul a sosit cu caleaşcă domnească la palat.
Muzicologul Francisc László a menţionat într-un studiu un lucru inedit: cum că piesele adăugate Rapsodiilor maghiare au fost chiar ultimele lucrări compuse de acest gen. Şi că nu este exclus ca Bucureştiul să fi fost leagănul rapsodiilor 20 şi 21.
În anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova, acesta l-a întâlnit pe renumitul interpret al muzicii lăutărești, Barbu Lăutaru.
Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a oraşului Iaşi” publicat în revistele “Convorbiri literare” (1 martie 1888) şi “România liberă” (12-13 martie 1888): ”După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Bals, acesta chemă şi taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: << Aceştia erau ţiganii din Iaşi şi căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toţi purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâe, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept şi sub caciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept şi se închinară până la pământ; li se dădu apoi şampanie. Alecsandri dădu semnalul, şi Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată şi cu mandolina.Barbu puse să se cânte un marş naţional, după aceia boieril entusiasmaţi aruncau galbenii în paharul său zicându-i: – Bea Barbule, bea ! şi bătrânul lăutar înghiţea totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce’i săruta cu sfinţenie. –  Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne <>. Barbu se închină până la pământ şi taraful începu a cânta : “Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari insărcinaţi eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: “Tu-mi ziceai odată…» Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec ţigănesc, într’adevăr minunat. Liszt asculta şi nu zicea nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiau ce este musica şi care o gâcesc. Este cu neputinţă de-a se descrie cu câtă simţire şi isbncnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip. Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Toţi boerii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise: –  Să bem amândoi, lăutarule ! Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său. În fundul sălii boerii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise : –  Barbule, m’ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea. Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se înclină până la pământ.Liszt se puse la clavir  în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant. Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a  încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caraeteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime; boerii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fisionomia sa era straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetic ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar cu şampanie, îi zise româneşte: – La rândul meu stăpâne te rog să bei. Paharele se ciocniră din nou. – Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ? – E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeste. Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât începu a cânta marşul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăntaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvisaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase. Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinse, zicându’i: – Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine! >>”.

Franz Liszt a murit la 31 iulie 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Richard Wagner, la Bayreuth, unde a fost înmormântat. Casa în care a murit (Bayreuth, Wahnfriedstr. 9) a devenit „Muzeul Franz Liszt”.

Surse:
ro.wikipedia.org
muzicaclasica.weebly.com
cotidianul.ro
colecția Biblioteca Digitală a Bucureștilor
autori.citatepedia.ro
youtube.com