Pastila de gramatică
Care este originea cuvintelor “Drăgaica”, “Sânzienele”?
În calendarul ortodox, ziua de 24 iunie este cea în care se sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sfântul Ion de vară), singura celebrare de acest fel, pentru că, în Biserica Ortodoxă, se marchează, de obicei, data trecerii la cele veşnice a unui sfânt, nu data naşterii.
Denumirile populare ale acestei sărbători – “Drăgaica”, “Sânzienele” – au legătură cu vechi ritualuri precreştine, legate de anumite ceremonii agrare, din preajma solstitiului de vară. Cuvântul Drăgaica este un împrumut din bulgară(bg. Dragaika) şi denumeşte: 1. Sărbătoarea populară închinată coacerii holdelor; 2. Dans popular jucat mai ales la Drăgaică; melodie după care se execută acest dans; Expr. A sări (sau a juca) drăgaica = a sări ca un nebun, a fi neastâmpărat. 3.Fiecare dintre fetele care (îmbrăcate bărbătește) execută drăgaica; 4. Zâne rele despre care se crede că i-ar sluți pe oameni; iele; 5. Plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene-aurii, plăcut mirositoare; sânziană (Galium verum) – DEX.
Rostul vechi al Drăgaicei, conservat până astăzi în Muntenia, Oltenia şi Moldova, era acela de a asigura protecţia culturilor şi belşugul de peste an, printr-un dans ritualic, executat de 5-10 tinere din sat, îmbrăcate în alb, cu faţa acoperită de un văl pe care erau prinse flori de sânziene. Conturarea unei cruci prin mişcările Drăgaicelor poartă încărcătura simbolică, spirituală, a acestui moment.
Cuvântul Sânziene denumeşte: 1. planta cu flori galbene -aurii (drăgaica); 2. Zâne din mitologia românească, din categoria Ielelor – poate foste preotese ale unei zeităţi dacice, cu statut oarecum incert (diferite, totuşi, de Rusalii, zânele rele), deoarece au puteri magice, o mare forţă de seducţie, trăiesc singuratice prin păduri sau pe stânci, dar nu fac rău decât dacă sunt surprinse de ochii muritorilor, când ies, în noaptea de Sânziene, şi dansează, goale sau acoperite de văluri transparente, prin poieni, pe maluri de râuri, la răscruci etc. Despre bărbaţii care le-ar zări din întâmplare se spune că rămân “pociţi” fizic pentru toată viaţa.
În Oltenia, există legende în care Ielele (Sânzienele) sunt considerate fiicele lui Alexandru Macedon, în număr de trei, cu numele Zalina, Catarina şi Marina. Strict etimologic, cuvântul Sânziene, în opinia lui Mircea Eliade, vine de la Sancta Diana de la Sarmizegetusa (devenita Sânziana), de aici derivând şi cuvântul zănatic (iniţial dianatic – posedat de puterea zeiţei Diana). Originea cuvântului Iele este incertă, cei mai mulţi folclorişti şi lingvişti considerându-l forma populară a pronumelui personal, de persoana a treia, plural, feminin – ele/iele.
În folclorul românesc, de Noaptea de Sânziene se leagă şi alte practici magice, cum ar fi aceea ca fetele să îşi pună sub pernă flori de sânziene, pentru a-şi visa ursitul, sau să arunce, în grădini, coroniţe făcute din astfel de flori, iar dacă dimineaţa le găsesc încărcate de rouă, este semn de măritiş în acel an.
În literatura română, există cel puţin două cărţi (romane) de referinţă cu punct de plecare în tradiţiile referitoare la această sărbătoare: Mihail Sadoveanu – “Nopţile de Sânziene” şi Mircea Eliade _ “Noaptea de Sânziene”.
Lasă un răspuns