Cum este corect – “bunăcredinţă” sau “bună-credinţă”, “bună-cuviinţă” sau “bunăcuviinţa”, “bunăvoinţă” sau “bună-voinţă”?

Substantivele din titlul articolului – “bunăcredinţă”/“bună-credinţă”, “bunăvoinţă”/“bună-vointă”, “bună-cuviinţă”/“bunăcuviinţa”– sunt cuvinte compuse, care pot ridica probleme în legătură cu ortografierea lor, mai exact, dacă se scriu cu cratimă sau fără cratimă. În general, cuvintele compuse care se scriu fără cratimă (intr-un singur cuvant) presupun un grad mai mare de sudare a elementelor componente.

Astfel, potrivit DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române), corecte sunt formele bună-credinţă şi bună-cuviinţă (atenţie şi la scrierea cu doi i), în timp ce bunăvoinţă se scrie într-un singur cuvânt.

De asemenea, trebuie ştiut că formele corecte de genitiv-dativ sunt bunei-credinţe, bunei-cuviinţe (adică se modifică în flexiune doar primul termen) şi bunăvoinţei (se modifica al doilea termen). Exemple : Datorită bunei-credinţe şi bunei-vointe, el este respectat de toată lumea/Bunăvoinţei sale i se datorează această hotărâre etc.