Înnobilări şi degradări de sensuri – cuvintele “umil”, « umilinţă », « umilit »

Acest articol este răspunsul la o întrebare adresată de o cititoare a site-ului referitoare la diferenţa de sens dintre « umil » şi « umilit ». La prima vedere, lucrurile par destul de simple, dar sunt convinsă că cititoarea noastră, preocupată şi, probabil, sensibilă la subtilităţile limbii române, a avut în vedere nuanţele cuvântului « umil », atât de încărcat de înţelesuri, dacă îl abordăm din perspectiva “filosofiei” lui şi a contextelor în care poate să apară.

Dacă ne raportăm la definiţia de dicţionar, adjectivul umil, din latinescul humilis, înseamnă : 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenţii; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (1), caracteristic unui om umil; (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios (DEX).

Despre umil, sinonim cu smerit, Petre Tuţea, excepţională personalitate a culturii române, din secolul trecut, observa că este corespondentul sintagmei evanghelice „sărac cu duhul”, pe care cei mai mulţi nu o înţeleg în mod corect, deoarece nu înseamnă prost, ignorant, naiv, ci (într-o traducere fidelă a expresiei greceşti ptochós to pneumatí), semnifică „îngenuncheat”, „încovoiat”, nu neapărat ca stare materială, ci ca atitudine sufletească în fata Divinităţii.

Aşadar, lumea modernă a păstrat numai sensul „degradat” al cuvântului umil (lipsit de inteligentă, de spirit, prost), pierzând inefabilul acestui cuvânt care trimite la „buna smerire a minţii omeneşti în faţa Cuvântului lui Dumnezeu”.

La fel s-a întâmplat şi cu substantivul umilinţă, un derivat de la verbul a umili, cu sufixul –inţă, care, de obicei, se foloseşte cu înţelesul de sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere;  Slugărnicie;  Situaţie umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva, şi rar cu sensul de smerenie faţă de divinitate.

Verbul a umili (utilizat şi reflexiv – a se umili) provine din limba slavă (sl.umiliţi), însemnând A (se) pune într-o situaţie de inferioritate (neîndreptăţită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie fată de cineva sau de ceva. Umilit este participiul trecut al acestui verb, care se foloseşte şi adjectival, de exemplu: S-a simţit umilit de atitudinea colegilor săi.

Prin urmare, în limbajul contemporan, sensul acestor cuvinte – umil, umilinţa, umilit – este, de regulă, unul negativ, dar nu trebuie pierdut din vedere înţelesul vechi, autentic, religios, nobil, al umilinţei/smereniei, pe care Petre Tutea l-a explicat cu toată forţa de convingere a genialităţii sale.