Pe o temelie falsă nu se poate crea o operă de valoare.

Publicat 12 martie 2021

Pe o temelie falsă nu se poate crea o operă de valoare.

Dacă lucrurile vor ajunge până acolo încât mi se va spune: alege între independenţa convingerilor tale şi moartea prin înfometare – voi avea destule forţe ca mai degrabă să crap ca un câine, decât să mă las în chip ruşinos mâncat de viu de nişte javre… Ce să-i faci, aşa sunt eu

Mă schimb înspăimântător de mult, dar asta nu mă înfricoşează, pentru că mă despart tot mai mult de realitatea trivială, simt în suflet tot mai multă văpaie şi energie, tot mai multă hotărâre de a suferi şi de a muri pentru convingerile mele… “Împăcarea” mea cu odioasa realitate a constituit o cumplită rătăcire.

A merge înainte se poate, înapoi însă, — nu, şi oricât de puternic ne-ar atrage trecutul, trebuie să ştim că pe calea lui nu există întoarcere.

Dragostea se oferă numai dragostei.

Câtă frumuseţe, câtă generozitate şi nobleţe sufletească stau ascunse chiar şi în firea celor mai umile făpturi omeneşti.âtă frumuseţe, câtă generozitate şi nobleţe sufletească stau ascunse chiar şi în firea celor mai umile făpturi omeneşti.

Poezia lui Puşkin este uimitor de fidelă realităţii ruse, fie că descrie natura rusă, fie că zugrăveşte caracterele ruse; acesta este motivul pentru care Puşkin a fost proclamat în unanimitate poetul cu adevărat naţional al Rusiei, poet popular.

Vocaţia femeii este aceea de a insufla bărbatului energie sufletească, ardoarea pasiunilor nobile şi de a-i conserva simţul datoriei şi aspiraţia către sublim şi sfânt – aceasta este vocaţia remarcabilă şi sacră a femeii.

O, Lermontov va fi un poet rus de talia clopotniţei lui Ivan cel Mare! Minunată fire! Se închină în faţa lui Puşkin şi, mai presus de orice, îi place “Oneghin”… Am discutat mult cu el şi mi-a făcut plăcere să văd în părerile sale chibzuite, temperate şi severe despre viaţă şi oameni, grăuntele unei adânci credinţe în demnitatea umană. I-am spus ce cred, iar el a zâmbit şi mi-a răspuns: “Doamne ajută!”

Înţelegerea greşită a adevărului nu înlătură adevărul.

O măsură a demnităţii femeii poate fi bărbatul pe care ea îl iubeşte.

Orice extremă este soră cu mărginirea.

Fără sănătate, fericirea este imposibilă.

Lupta este o condiţie a vieţii: viaţa încetează când se termină lupta.

Natura îl creează pe om, dar îl dezvoltă şi îl formează societatea.

Toţi oamenii beau şi mănâncă, dar numai cei sălbatici se îmbată şi mănâncă precum porcii.

Noi interogăm trecutul pentru ca acesta să ne explice prezentul şi să ne ajute să înţelegem viitorul.

Numai sfânta mediocritate se bucură de un privilegiu de invidiat – de a nu irita pe nimeni şi de a nu avea duşmani şi adversari.

Prieten îmi este acela căruia îi pot spune totul.

Gogol nu scrie, ci pictează; tablourile sale sunt realizate din culorile vii ale realităţii. Le vezi şi le auzi. În fiece cuvânt, în fiece frază el exprimă viguros, precis, sugestiv, o idee şi zadarnic v-aţi trudi să născociţi un alt cuvânt sau altă frază pentru exprimarea aceleeaşi idei.

Egoismul este descurcăreţ ca un cameleon…

Dintre toţi criticii mai de seamă, cel mai genial şi infailibil este timpul.

Râsul este adeseori un instrument important pentru deosebirea adevărului de minciună.

Omul se teme doar de ceea ce nu ştie, cunoştinţele învingând orice teamă.

Vissarion Belinski

Primul critic rus de importanta internationala a fost Vissarion Belinski. De fapt este cel mai important critic din întreaga istorie a literaturii ruse, neavând nici un rival serios în ceea ce priveste orizontul intelectual și influența exercitată asupra posterității.
Belinski a definit pozitia scriitorilor ruși ai timpului sau așa cum numai un mare critic poate s-o facă. Renumele de care se bucură Puskin, Gogol și Lermontov i se datorează în bună măsură. Originalitatea lui Dostoevski, Turghenicv, Goncearov și Nekrasov a fost sesizată de el încă de la primele scrieri ale acestora. Curajul și pătrunderea cu care i-a respins pe romancierii de mâna a doua a timpului său, necruțătoarea lui critică a poeților minori, desolidarizarea sa de clasicii ruși din secolul al XVIII-lea, primirea rece pe care a făcut-o redescoperitei literaturi ruse vechi, toate acestea au influențat hotărâtor opiniile literare timp de un secol.
Vissarion Grigorievici Belinski s-a născut la 11 iunie [ OS 30 mai] 1811 în Sveaborg (acum parte din Helsinki). A fost un critic literar rus cu tendință occidentală.
Astăzi am putea deplânge deficiențele și inechitatea unora dintre părerile lui. Am putea să nu fim de acord cu valoarea foarte mică pe care o atribuie folclorului rus, cu subestimarea literaturii ruse a secolului al XVIII-lea, cu desconsiderarea unora dintre poeții remarcabili din jurul lui Puskin, cu laudele lui excesive la adresa unor celebrități contemporane cum ar fi Walter Scott, George Sand, James Fenimore Cooper și BeYanger1. Dar nu putem contesta valoarea excepțională a criticii lui aplicate și rolul său în istoria literară și socială a Rusiei.

Ca teoretician al literaturii însă, și privit în contextul istoriei generale a criticii, Belinski pare a ocupa o poziție mult mai putin remarcabilă. În probleme teoretice el trebuie să fie considerat un adept al criticii romantice germane, al întregii gândiri estetice elaborate de Herder, Goethe, Schiller, frații Schlegcl, Schelling și Hegel. Totuși, nu este adeptul nici unuia dintre acești autori luați separat, căci nu împărtășește, în toate consecințele ei, concepția exactă a vreunuia.
De pildă nu poate fi considerat un hegelian în sensul strict al cuvântului, deoarece nu agreează teoria lui Hegel despre moartea iminentă a artei și nu este de acord cu nostalgica lui preamărire a grecilor, cu prezentarea sculpturii grecești drept cea mai înaltă culme a artei. În evoluția criticii lui Belinski nu putem distinge perioade clar delimitate: n-a existat, în opera lui, o perioadă categoric fichteană, schellingiană, hegeliană sau feuerbachiană. De la primele lui pagini critice, de la Reverii literare (1834), până la ultimul studiu, cel asupra literaturii ruse a anului 1847, Belinski folosește aceleași categorii, concepte și procedee, același limbaj teoretic de bază, indiferent de accentul pe care-l pune pe diferitele probleme și indiferent de convingerile lui politice. Abia în ultimii cinci ani ai vieții sale se poate distinge o schimbare clară. Dar chiar și această schimbare se petrece în cadrul aceleiași tradiții și se desfășoară perfect paralel cu schimbarea suferită, atât în Germania cât și în alte țări, de adepții gândirii speculative germane. în aceasta privinta evolutia lui Belinski se aseamana destul de mult cu cea a lui Arnold Ruge, De Sanctis, Carlyle sau chiar Taine, care au asimilat cu totți concepțiile romantice și mai târziu le-au modificat, în intentia de a se apropia mai mult de realitatea empirică, de fapte, de știință, de cerințele naționale și sociale ale timpului.

Belinsky a jucat unul dintre rolurile cheie în cariera poetului și editorului Nikolay Nekrasov și a revistei sale populare Sovremennik. El a fost cel mai influent dintre occidentali, în special în rândul tinerei generații. A lucrat în primul rând ca critic literar, deoarece acea zonă a fost mai puțin cenzurată decât broșurile politice. A fost de acord cu slavofilii, că societatea are prioritate asupra individualismului, dar a insistat că societatea trebuie să permită exprimarea ideilor și drepturilor individuale. El s-a opus puternic slavofililor pe rolul ortodoxiei, pe care o considera o forță retrogradă. A subliniat rațiunea și cunoștințele și a atacat autocrația și teocrația.
Vissarion Belinsky a trăit în orașul Chembar (acum Belinsky în districtul Belinsky din regiunea Penza) și în Penza, unde a studiat gimnaziul (1825-1829). În perioada 1829–1832 a fost student la Universitatea din Moscova. Aici a publicat primele sale articole celebre. În 1839 Belinsky a plecat la Sankt Petersburg, Rusia, unde a devenit un critic respectat și redactor la două reviste literare majore: Otechestvennye Zapiski („Note ale Patriei”) și Sovremennik („Contemporanul”). În ambele reviste, Belinsky a lucrat cu tânărul Nikolay Nekrasov. El nu se deosebea de majoritatea celorlalți intelectuali ruși din anii 1830 și 1840. Fiul unui medic din mediul rural, nu era un aristocrat bogat. Faptul că Belinsky era relativ defavorizat însemna, printre alte efecte, că era în principal autoeducat; acest lucru s-a datorat parțial expulzării de la Universitatea din Moscova pentru activitate politică. Dar Belinsky a fost admirat mai puțin pentru abilitatea sa filosofică și mai mult pentru angajamentul emoțional și fervoare. „Pentru mine, a gândi, a simți, a înțelege și a suferi sunt același lucru”, îi plăcea să spună. Acest lucru a fost, desigur, adevărat idealului romantic, credințelor că înțelegerea reală vine nu numai din simpla gândire (rațiune), ci și din perspectiva intuitivă. Această combinație de gândire și sentiment a pătruns în viața lui Belinsky. Ideologic, Belinski era comun, dar cu pasiune intelectuală și morală excepțională. Cu această idee în mână (la care a ajuns printr-o luptă intelectuală complexă) s-a confruntat cu lumea înconjurătoare, înarmat pentru a lupta. A preluat o gândire filosofică convențională în rândul rușilor educați, incluzând filosofia secă și abstractă a idealiștilor germani și a adepților lor ruși. În cuvintele sale, „Ce este pentru mine că Universul există atunci când personalitatea individuală [lichnost ‘] suferă” sau: „Soarta individului, a persoanei, este mai importantă decât soarta întregii lumi”. Tot pe baza acestui principiu, Belinsky a construit o critică extinsă asupra lumii din jurul său (în special a celei rusești). El a criticat cu amărăciune autocrația și iobăgia (ca „călcând peste tot ceea ce este chiar de la distanță uman și nobil”), dar și sărăcia , prostituția, beția, răceala birocratică și cruzimea față de cei mai puțin puternici (inclusiv femeile).
Belinsky a lucrat cea mai mare parte a scurtei sale vieți ca critic literar. Scrierile sale despre literatură erau inseparabile de aceste judecăți morale. Belinsky credea că singurul tărâm al libertății în domnia represivă a lui Nicolae I era prin cuvântul scris. Ceea ce Belinsky a cerut a fost „adevărul”. Aceasta însemna nu doar o portretizare profundă a vieții reale (el ura lucrările de simplă fantezie, sau evadare sau estetism), ci și angajamentul față de ideile „adevărate” – poziția morală corectă (mai presus de toate aceasta însemna o preocupare pentru demnitatea individului oameni). După cum i-a spus lui Nikolai Gogol (într-o scrisoare celebră), publicul „este întotdeauna gata să ierte un scriitor pentru o carte proastă, dar niciodată pentru una pernicioasă [ideologic și moral rău]”. Belinsky a văzut recenta carte a lui Gogol, Corespondența cu prietenii, ca fiind periculoasă, deoarece renunța la nevoia de a „trezi în oameni un sentiment al demnității lor umane, călcat în noroi și murdărie de atâtea secole”. Fiodor Dostoievski a citit cu voce tare la mai multe evenimente publice scrisoarea lui Belinsky, care cerea sfârșitul iobăgiei. A fost angajată o presă secretă pentru a tipări și distribui scrisoarea lui Belinsky. Pentru aceste infracțiuni, Dostoievski a fost arestat, condamnat și condamnat la moarte în 1849, o pedeapsă comutată ulterior la 4 ani de detenție în lagărele de prizonieri din Siberia. În rolul său de probabil cel mai influent critic liberal și ideolog din epoca sa, Belinsky a susținut o literatură conștientă social. El a salutat primul roman al lui Fyodor Dostoievski , Poor Folk (1845). Cu toate acestea, Dostoievski s-a rupt la scurt timp de Belinsky. Inspirat de aceste idei, care au dus la schimbări radicale în organizația societății, Belinsky a început să se numească socialist începând cu 1841. Printre ultimele sale mari eforturi s-au numărat mutarea sa de a se alătura lui Nikolay Nekrasov în popularul magazin The Contemporary (cunoscut și ca „Sovremennik”), unde cei doi critici au înființat noul centru literar din Sankt Petersburg și Rusia. În acel moment, Belinsky și-a publicat Revista literară pentru anul 1847.
În 1848, cu puțin înainte de moartea sa, Belinsky a acordat drepturi depline lui Nikolay Nekrasov și revistei sale, pentru a publica diverse articole și alte materiale planificate inițial pentru un almanah, care va fi numit Leviathan. Belinsky a murit în ajunul arestării sale de către poliția țarului din cauza opiniilor sale politice. În 1910, Rusia a sărbătorit centenarul nașterii sale cu entuziasm și apreciere. Numele său de familie a fost scris în mod diferit Belinsky sau Byelinski. Lucrările sale, în douăsprezece volume, au fost publicate pentru prima dată în 1859–1862. După expirarea dreptului de autor în 1898, au apărut mai multe ediții noi. Cel mai bun dintre acestea este de S. Vengerov.
Belinsky a susținut opera lui Ivan Turgenev. Cei doi au devenit prieteni apropiați și Turgenev își amintește cu drag de Belinsky în cartea sa Reminiscențe literare și fragmente autobiografice. Scriitorul britanic Isaiah Berlin are un capitol despre Belinsky în cartea sa din 1978, Russian Thinkers. Aici el subliniază câteva deficiențe ale înțelegerii critice a lui Belinsky: Era extrem de neregulat, iar tot entuziasmul, seriozitatea și integritatea lui nu compensează lipsurile de perspectivă sau de putere intelectuală.
El a declarat că Dante nu era poet; că Fenimore Cooper era egal cu Shakespeare; că Othello a fost produsul unei ere barbare … Dar mai departe, în același eseu, Berlin remarcă: Deoarece a reacționat în mod natural la tot ceea ce era viu și autentic, a transformat conceptul de chemare a criticilor în țara sa natală.
Efectul durabil al operei sale a fost modificarea crucială și iremediabilă a perspectivelor morale și sociale ale scriitorilor și gânditorilor mai tineri din epoca sa. El a modificat calitatea și tonul atât al experienței, cât și al expresiei atâtor gânduri și simțiri rusești, încât rolul său de influență socială dominantă îi umbrește realizările de critic literar.
Cartea Berlinului l-a prezentat pe Belinsky dramaturgului Tom Stoppard, care l-a inclus pe Belinsky ca unul dintre personajele principale în trilogia sa de piese despre scriitori și activiști ruși: Coasta Utopiei (2002) Vissarion Belinsky.