Poporul roman s-a înstrăinat de el însuşi, neo-comuniştii lucrează la înstrăinare
Un popor extrem de debusolat, căruia îi place să se chinuiască singur, un popor ale cărui ursitoare nu au fost dintre cele rele, dar pentru ca s-a încăpăţânat să îndeplinească din ursite, s-a autopedepsit…în fine un popor lipsit de ceva consistenţă şi chiar de naţionalism şi care pe scurt se cheamă acest ancestral popor român peste care s-a scris istoria invaziilor din străbuni. Poporul român a fost cel forţat să suporte exacerbarea autorităţii sau duşmăniilor altor popoare ce ori ne-au îngenunchiat, ori ne-au ciuntit din trup diverse teritorii, s-a amestecat mereu cu alte popoare, rezultatul fiind unul puţin ciudat. Combinaţia dintre dac şi roman, apoi restul melanjului, plus influenţele slave şi latine împletite, nu prea au dus la un experiment reuşit şi poate că asta este şi explicaţia unui destin destul de complicat, dar mai ales pestriţ al acestei ţări traversată de fluviul Dunărea, cu munţi de o frumuseţe rară, cu mare şi deltă, cu peisaje ce taie oricui răsuflarea, dar populată de un popor debusolat.
Tabloul este uşor dezamăgitor, întotdeauna amestecurile au dat un produs ciudat, dubios de multe ori. Amprenta comunismului şi-a lăsat rădăcinile bine înţesate, orânduirea primită forţat cadou de la Stalin fiind cea care a format intransigent omul prezent dar şi omul viitor, chiar dacă etapa a sucombat. Da. Am scăpat de comunism dar nu de comunişti şi de urmele lui. Comunismul nu a căzut pentru că oamenii de rând vroiau libertate de exprimare şi de mişcare, ci pentru că, după anii 1964 – 1980, sistemul nu le-a mai dat ce le-a promis, prosperitate. Oamenii au început să se uite şi peste gard la vecinii vestici nu cei slavi sau huni care oricum erau mai evoluaţi ca noi deşi trăiau tot perioada comunistă, ci la occidentali şi a început invidia. Da spun bine invidie pentru că românul este invidios de fel. Şi aşa au văzut că săracii din Vest o duc mai bine chiar decât bogaţii nostri. Nu se mai găsea mâncare în magazine, în anii ’90 oamenii vorbeau ce bine a fost în anii ’80, cei din ‘80 că ce bine era în anii ’70 şi tot aşa.
Exact aşa se comportă unii din români şi astăzi: “Ce bine era pe timpul lui Ceauşescu” frază care pentru mine cel puţin este exasperantă, constatare care pe mine mă oripilează la fel de mult cum mă dezamăgesc atâţia oameni din jur, la fel de mult cum mă irită când se fac comparaţii, ceea ce este perimat şi neadecvat să compari comunismul cu democraţia. Doar că da, într-adevăr în România nu este diferenţă mare, oamenii nu ştiu şi nu au ştiut să facă diferenţa, rămânând oarecum înfipţi în trecut, un trecut arid, care a lăsat racile grele în societate. Şi precum ridurile care sapă în chip, aşa a săpat şi comunismul în români, oricâtă cremuială ar fi aplicată de faţadă. Dar de fapt influenţa, răul ucigător al acestui microb a fost trimis de la diavolul roşu de Stalin, cum s-a mai numit în istorie. Puternica influenţă rusă domină şi acum acest slab popor roman. Sovieticilor le-a ieşit atât de bine procesul de transformare a noastră într-o masă de sclavi, încât atunci când aveau nevoie să ne revoltăm contra lui Ceausescu, nu s-a putut. A fost nevoie de agenţi kgb şi de morţi pentru a-şi impune liderul “reformator” la Bucureşti..În acelaşi timp, românii uită că, înainte să intre pe curba prosperităţii, România a avut peste 20 de ani de recesiune şi că, din anii ’80 până la deschiderea spaţiului Schengen, românii au dus-o tot mai rău. Deşi comunismul a căzut din ’89, oamenii nu au găsit curaj să asume costurile sociale ale schimbării de sistem, votându-i pe cei care le promiteau conservarea vechii stări de lucruri – însă chiar şi aşa, lucrurile au mers din mai rău în mai rău, degringolada socio-economică şi diferenţele economice devenind din ce în ce mai acut: o pătură foarte subţire de oameni bogaţi şi o masă enormă de oameni nivelaţi de sărăcie.
De-abia în 1996, când mesajul “privatizaţi, e singura solutie, şi înduraţi costurile sociale operaţiunii” a fost acceptat de populaţie, inclusiv de clasa muncitoare, care mult timp a fost învinuită că s-ar opune investiţiilor străine si privatizării, dreapta a obţinut, pentru prima dată după Revolutia din 1989, majoritatea în Parlament. Apoi uşor s-a încercat din 2000 o refacere a vechii structuri de stânga foarte asemănătoare la chip cu vechiul comunism poate chiar cu o faţă mai periculoasă, neo-comunismul, dar nu s-a reuşit prea bine, pentru ca din 2012 să se reia tot mai accentuat dorinţa de refacere a comunismului, deşi trecuse destul timp de la revoluţie, ca să nu mai vorbim de cei care şi-au jertfit viaţa pentru libertate. Nu cred că poporul român poate fi catalogat în vreun fel, poate fi definit diferit căci i se potrivesc destule epitete, dar cel mai potrivit cred eu este acela de “ameţit”. Pe undeva poate fi şi rapace, dar să nu generalizăm.
Instaurarea comunismului a afectat foarte mult dezvoltarea statului, lucru neînţeles de acea parte de popor ameţit, din care fac parte şi nostalgicii comunişti. Condiţiile de trai din România comunistă au fost din cele mai năucitoare, singura ţară comunistă din lagărul acesta baltic unde vitregia lui Stalin a lăsat urme adânci. Natura sălbatică a comunistului de a lua decizii singur, gustul pentru proiecte economice grandioase şi adularea delirantă a celui în funcţie aleasă de conducere odată cu ideile sale iraţionale încă sunt cuibărite în multe persoane aflate în viaţă de după aşa zisa cădere a comunismului. Ştim că astfel de personaje pitoreşti au împins ţara la dezastru în trecut şi au născut societatea monstruoasă multilateral dezvoltată, unde supunerea şi frica au luat locul demnităţii şi personalităţii umane, minciuna locul adevărului, terorismul a înlocuit umanismul, iubirea de sine altruismul şi caracterul generos. Este o perioadă istorică ce încă fascinează pe mulţi din români, ce continuă să vorbească prin ei, să lase urme în societate şi-n mentalităţi prin cei care sunt marcaţi de acea perioadă şi, deşi fac afaceri oneroase, au dosare fără număr în instanţe pentru fapte penale, sunt oameni bolnavi de bani şi putere şi hoţi ce fac jaf la drumul mare cu românul de rând, acelaşi roman ameţit nu vede ce i se întâmplă mai ales de la oamenii politici şi în special vorbim de cei din PSD şi PC (vechii securişti sau activişti de partid comunist, însoţitori ai clanului ceauşist), ei pozează în persoane nevinovate, unde minciuna s-a transformat într-o armă de atac care machiată pare în faţa celui slab purul adevăr. Comunismul, acea perioadă de moarte a spiritului, este invocat şi astăzi printre unii dintre români. Acel cult al personalităţii, acea lipsă de libertate de exprimare, sistemul totalitar monstrous, distrugerea individualităţii, confiscarea vieţii private în general se vrea din nou printre mulţi, “găgăuţii şi guşaţii” din unele funcţii politice cu idei comuniste fiind déjà în asentimentul celor uşor de manipulat, al turmei-conglomeratul format de comunism.
Comunismul în România, sistemul totalitar cel mai scârbos dintre toate sistemele posibile din tot aceste sector baltic, a însemnat moartea individului prin: lipsa alimentelor; a carburanţilor, gazelor naturale; programul de televiziune redus la doar 2 ore pe zi; lipsa căldurii, a iluminatului electric; accesul limitat la bunuri de consum (maşină, frigider, maşină de spălat, televizor, radiocasetofon, etc.); constrângerea la exprimarea liberă; constrângerea circulaţiei persoanelor în afara graniţelor ţării; obligaţia de a lucra fără voia personală după terminarea studiilor; incapabilitatea de modernizare; îngrădirea la informaţie. Cam asta aminteşte românul, cam asta încă îşi doreşte o parte a românilor, cam asta este imaginea pe care mulţi din nostalgici o vor retrăită prin vorba “Ce bine era pe timpul lui Ceauşescu….” Atât poate spiritul românesc. Poate că asta merită poporul ăsta şi nu mai mult. De la alegerile din 19 noiembrie 1946 care, dupa cum se cunoaşte, au fost falsificate în favoarea comuniştilor, românul de rând a fost o unealtă, o momâie, un cobai, un experiment trist, pe al cărui creier s-a lucrat necontenit. Monarhia a fost călcată în picioare, acea lovitură de stat fiind sfârşitul libertăţii României. Noul parlament unicameral conform legii electorale din acea vreme era alcătuit în proporţie de peste 78% din comunişti şi procomunişti, noua putere comunistă fiind legitimă şi dând naştere calvarului ce a durat peste 40 de ani. Deşi rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către opoziţie cu probe concludente, solicitându-se inclusiv Puterilor Aliate să nu le recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul rezultat din alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Cumva puţin seamănă cu ce s-a întâmplat în anul 2012, după ce trecuseră 12 ani de la căderea lui Ceauşescu? Şi nu cumva printre cei care au gândit se află foştii apropiaţi ai lui Ceauşescu, foştii mari comunişti, securişti, turnători? Şi cu toate astea, mulţi români se lasă duşi de lesă. Au fost atât de îndobitociţi, s-a furat atât de mult, au fost aşa de păcăliţi şi minţiţi încât nu mai ştiu să deosebească binele de rău, albul de negru.
Bolşevicii sunt printre noi, în preşedintele actual al Rusiei se zvârcoleşte iarăşi dorinţa de expansiune rusă comunistă, oamenii sărăciţi de cât s-a furat fără scrupule au pierdut busola şi astfel România se află în derivă. Dar mai grav este că se lucrează la această refacere a imaginii comuniste a României iar mulţi români încă afirmă că era mai bine….atunci. Când? În epoca de piatră sau epoca comunismului lui Dej şi apoi a lui Ceauşescu. Şi totuşi există o luptă între românul lucid, care vrea libertate, democraţie şi o Românie ca o ţară din Occident şi românul neevoluat, dornic de sclavie, de umilinţe, minciună şi lipsuri de orice fel ce salivează la perioada dinaintea Revoluţiei din 1989.
Sper cu toată fiinţa ca lupta să se finalizeze în avantajul celor lucizi pentru că altfel vom asista cel mai curând la dezastrul naţional atât economic, financiar, social, cât mai ales uman.
Lasă un răspuns