Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Sunt unele zile când mi se pare că sunt gata să mor din cauza unei supradoze de fericire.

Sunt unele zile când mi se pare că sunt gata să mor din cauza unei supradoze de fericire.

Şi pentru că sângele Patriei este etern şi nemuritor, pentru că în aceeaşi arteră regală curge marşul triumfal al lui Traian, şi pentru a fi, ca el, din nou şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dalí, monarhist, catolic, apostolic, roman şi român.

Tu m-ai vindecat de nebunie. Mulţumesc! Vreau să te iubesc! Vreau să fii soţia mea. Simptomele de isterie dispar unul după altul ca prin magie. Pot să îmi stăpânesc râsul, zâmbetul, mimica. Starea mea de sănătate este asemenea unui boboc proaspăt de trandafir.

În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns.

Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb – nu sunt nebun.

Inteligenţa fără ambiţie este ca o pasăre fără aripi.

Nu vă temeţi de perfecţiune! N-o s-o atingeţi nicicând!

Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun.

Singura diferenţă dintre Grecia cea nemuritoare şi prezent este Sigmund Freud, care a descoperit cum corpul uman, care pe vremea grecilor era neoplatonic, astăzi este plin de sertare secrete care pot fi deschise numai prin psihanaliză.

Este ori uşor, ori imposibil.

Cred că magia din operele lui Picasso este romantică, bazată pe schimbări radicale, în timp ce magia din operele mele se datorează tradiţiei. Sunt total diferit de Picasso pentru că el nu se ocupă de frumuseţe, ci de urât. Totuşi, în cazul unor genii ca Picasso şi ca mine, frumosul-urât şi urâtul-frumos pot fi de natură angelică.

Desenul reprezintă sinceritatea din artă. Nu este posibil să trişezi. Este ori bun ori rău.

Viaţa e aspiraţie, respiraţie şi expiraţie.

Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul.

Într-un moment de genială inspiraţie, am hotărât să mă dedic teoriei cuantice şi am inventat “realismul cuantic”, devenind astfel stăpânul forţei gravitaţiei. Am pictat “Leda atomică” pentru a o preaslăvi pe Gala, zeiţa metafizică, şi am reuşit să creez “spaţiul suspendat”.

Picasso este pictor – sunt şi eu. Picasso este spaniol – sunt şi eu. Picasso este comunist – nici eu nu sunt.

Amintirea se naşte odată cu despărţirea.

Şi pentru că sunt un geniu, nu am dreptul să mor.

Există o singură diferenţă între un nebun şi mine. Nebunul se crede sănătos. Eu ştiu că sunt nebun.

Într-o bună zi omul va trebui să recunoască oficial că ceea ce noi am numit realitate, este o iluzie mult mai mare decât lumea viselor.

Detest spanacul, pentru că e inform, ca şi libertatea.

Salvador Dalí

Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. “Mi-am petrecut primul an de şcoală în tovărăşia celor mai săraci copii din Figueras, ceea ce a avut o mare importanţă în dezvoltarea tendinţelor mele naturale spre megalomanie. Cum să nu cred că sunt o fiinţă cu totul deosebită, preţioasă şi delicată, când eram băiat de oameni bogaţi şi trăiam înconjurat de copii în zdrenţe ?” scrie Dalí. Familia locuiește la Figueras, într-o vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a operelor sale în teatrul local din Figueras. În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrietenește cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar – decepționat de sistemul de predare – incită studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă. Este interesat de futuriștii italieni, apoi de “Școala de Metafizică” a lui Giorgio De Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă. În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, în acel timp în plină efeverscență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broșură intitulată “Dalí sau antiobscurantismul” (1931).

Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, se năștea la 11 mai Salvador Dali1904, Figueras, Spania. A fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media pentru a-și spori averea și gloria.

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta “formele suprareale”. Ca alternativă la “automatismul psihic” preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca “metodă paranoico-critică”, pe care o definește drept “o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”. Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului Salvador Dali 1954(momentul critic). Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc empfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare cantitate de elemente – oameni, animale obiecte – într-o combinație irațională a raporturilor și deformare a realității.

În mitologia lui personală, opera lui Dalí reflectă această duplicitate, identificându-se cu Dioscurii, Castor şi Polux, gemenii nascuţi din oul Ledei, fecundată de Zeus, ce luase înfăţişarea unei lebede. După cum îi mărturiseşte lui Alain Bosquet, în 1966 : “În fiecare zi ucid cu mâinile şi cu picioarele, ca un dandy ce sunt, imaginea fratelui meu. Azi l-am pus să ducă flori la cimitir. El este zeul meu obscur, fiindcă noi suntem el şi cu mine. Polux şi Castor. Eu, Polux, fratele nemuritor; el, fratele muritor.” În 1930, Dalí a pictat tabloul “Wilhelm Tell”, în care reflecta caracterul autoritar al tatălui, resimţit mai ales la acea dată. În tablou reapare măgarul putrezit deasupra pianului, măgar ce se ivise deja, cu violenţă, în fotogramele filmului Câinele andaluz.  Legătura dintre această descoperire venerică a putrezirii cărnii deasupra pianului patern și acest tablou este evidentă.
Moartea prietenului său Lorca în 1936, poet pe care l-a întâlnit la Reşedinţa Studenţilor din Paris şi care făcea parte din grupul suprarealist, şi-a pus, de asemenea, amprenta asupra lucărilor sale. Dalí comune poemul intitluat “Metamorfoza lui Narcis” şi un tablou cu acelaşi nume pe care i-l arată lui Freud în iulie 1938, într-o vizită făcută părintelui psihanalizei la Londra. Artistul catalan consideră că aceste două opere omonime sunt primul rezultat în urma aplicării metodei numite paranoico-critice. Tabloul “Metamorfoza lui Narcis“ reprezintă dubla

Metamorfoza lui Narcis

Metamorfoza lui Narcis

ipostază a unui adolescent aplecat asupra imaginii lui reflectate în apa gălbuie, imagine preschimbată într-o mână gri, pietrificată, ce ţine un ou din care înfloreşte o narcisă. Între cele două imagini se vede un grup de oameni goi. Peisajul din fundal include o stâncă pietroasă şi nişte munţi îndepărtaţi, cu nori negri la orizont. În dreapta, lângă mâna pietrificată, un ogar devorează o halcă de carne. În fundal, în spatele unei suprafeţe sângerii, care înconjoară balta, se vede statuia unui adolescent zvelt pe un piedestal ridicat pe o pardoseală în carouri.
În 1929 întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această afirmație).
Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, Salvador_Dali_scatologiei și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage atenția asupra sa – gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia. Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind formularea “divinul Dalí” sau pur și simplu “divinul”. Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărtrurisește că frica de moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creației lui. Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios și imprevizibil. În 1975 primește un titlu nobiliar, devine “marchiz de Pubol”, deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește castelul și se adăpostește în turnul “Galatea” din al său “Teatro-Museo”, unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

Surse:
ro.wikipedia.org
historia.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 × four =

80 + = 81

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Este corectă expresia “în principal”? În limbajul actual, expresia în …
Corespondenta la redactie