Talentul este puterea de-a nu trece indiferent prin lume.

Publicat 2 septembrie 2021

Talentul este puterea de-a nu trece indiferent prin lume.

Actorul de film trebuie în primul rând să-şi însuşească cultura teatrală. Repertoriul dramatic, fie el clasic sau contemporan, este o şcoală a măiestriei de care cred că niciun actor care-şi respectă munca nu se poate dispensa.

Rolul preferat în film? Darclée … Poate pentru că viaţa zbuciumată a marii cântăreţe oferea o bogată substanţă dramatică dar şi pentru diversitatea rolurilor din repertoriul de operă pe care trebuia să le interpretez — bineînţeles cu concursul vocal al Artei Florescu.

Sinceritatea şi simplitatea sunt pentru actorul de teatru ca şi pentru actorul de film calităţi care asigură veridicitatea caracterelor interpretate.

Pentru cei mai mulţi dintre noi înoptarea înseamnă repausul. Pentru actor însă este ora supremului examen: întâlnirea cu publicul.

Comisia de examen a găsit că nu sunt fotogenică şi m-a respins. Am luat note foarte bune, aşa încât s-a compensat şi am intrat în Institut. Eşecul avut la fotogenie m-a pus pe gânduri: m-a durut mult, dar am socotit că singura cale de a obţine şi aici rezultate bune era să lupt cu chipul meu.

Am respirat aurul cel mai profund al artei teatrale.

Noi, actorii, avem o viaţă scurtă, noi suntem fluturii care se nasc şi mor la noapte. Iertaţi-ne că suntem glorioşi astăzi, dar noi la noapte murim.

Filmul mi-a adus popularitatea şi succesul, dar prestigiul l-am câştigat în şi prin teatru.

Când joc mi-e dor de film, iar când turnez un film mă gîndesc la teatru.

Poţi privi în gol, poţi privi înainte şi să vezi doar întuneric: totul depinde de pătrunderea pe care o are privirea ta. De forţa ta, de rezistenţa interioară. Totul depinde de ce ai adunat în nişte ani şi de ce ai tu de comunicat.

Mie, personal, nu mi-e frică de timp. Nu mi-e frică de trecerea la alt gen de roluri.

Poezia este astrul care călăuzeşte o sensibilitate. Rosturile mele sunt visuri, în vuietul vremii, şi mă întorc la poezie.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg gloria.

Viaţa unui actor – ca actor – e foarte scurtă şi nu lasă după ea decât, cel mult, nişte biografii pe care, din când în când, le mai cercetează unii fanatici.

Noi trăim clipa. Poate aşa se explică nevoia de a fi cel puţin prezenţi, intens prezenţi, în «clipa noastră», poate aşa se explică atenţia mai specială care ni se acordă, uneori.

Silvia Popovici

O apariţie care-ţi tăia respiraţia, înzestrată cu toate darurile: frumoasă, inteligentă, fermecătoare, serioasă, talentată, sensibilă, impecabilă în tot ce realiza.
Candidată în toamna lui 1952 la Institutul de cinematografie, o adolescentă cu ochi visători nu reuşise la proba de fotogenie şi numai calităţile înăscute de actriţă ale acesteia au determinat o comisie extrem de exigentă să pună la îndoială competenţa ochiului de sticlă. Trei ani mai târziu, în scurt metrajul La mere realizat de doi absolvenţi care îşi dădeau examenul de regie, aparatul de filmat o descoperea pe Silvia Popovici. Cum s-ar spune, camera de luat vederi îşi obţinea reabilitarea!

Actrita Silvia Popovici s-a născut la 07 mai 1933, în localitatea Fundata din județul Brașov. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București în 1956, la clasa profesorului profesorul lor Vlad Mugur. Însoțiți de profesorul lor, absolvenții acelei generații au ajuns la Teatrul Național din Craiova. Silvia Popovici, împreună cu George Cozorici, Amza Pellea, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu și Sanda Toma au constituit generația de aur a acestui teatru. A jucat aici rolul Ofeliei, în Hamlet de W, Shakespeare, în 1963 s-a mutat la Cluj, la Teatrul Național Lucian Blaga, unde Vlad Mugur era numit director și a jucat în Ifigenia în Aulis de Euripide, Caligula de Albert Camus, Un vis din noaptea miezului de vară de W. Shakespeare.
Din 1967 pana în 1993 a jucat pe scena Teatrului Național din Capitală, în spectacole ca Hamlet de W., Shakespeare, Tinerețea lui Moromote, dramatizare a romanului lui Marin Preda, Avram Iancu de Lucian Blaga, Mașina de scris de Cocteau, Regele Lear de Shakespeare, etc.

A debutat în 1954 ca actriță în filmul „La mere”, realizat de studenți. În 1961, actrița devine celebră datorită rolului titular din pelicula de succes Darclee în regia lui Mihai Iacob, unde Silvia Popovici conturează o excepțională imagine a celebrei soprane de origine română Haricleea Darclee, ajutată fiind în ariile interpretate în film de vocea Artei Florescu. Au urmat roluri în Omul de lângă tine (1961) și O dragoste lungă de-o seară (1963), ambele în regia lui Horea Popescu, precum și în Pădurea Spânzuraților (1967, r. Liviu Ciulei).
Consacrarea definitivă în cinematograful românesc a venit o dată cu debutul regizoarei Malvina Urșianu, care în 1967 o alege să interpreteze rolul titular din filmul Gioconda fără surâs (1967). Silvia Popovici va rămâne multă vreme fidelă regizoarei, cu care va realiza și Serata (1971), Trecătoarele iubiri (1974), Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1979). O popularitate deosebită în rândul românilor a obținut cu rolul Oana din serialul TV Mușatinii, în regia Soranei Coroamă-Stanca (13 episoade).
Silvia Popovici s-a dedicat, însă, în principal teatrului, ea făcând parte din “Promoția de Aur” a teatrului românesc (1956), interpretând pe scenele Naționalelor din Craiova (1959-1963), Cluj (1963-1966) și București (1967-1993) nenumărate roluri, de o mare complexitate și valoare. În 1956, când a absolvit Institutul de Teatru, Silvia Popovici făcea parte din promoţia de aur: Sanda Toma, Draga Olteanu Matei, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Silviu Stănculescu. După absolvire, viaţa actriţei s-a derulat între teatru şi film. Succesul la public a venit imediat.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” și clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Legenda timpul spunea că Elena Ceaușescu nu o suporta pentru că era prea frumoasă, de aceea nu mai avea roluri în filme. Trebuia să fie în umbra soțului ei, demnitarul comunist Maxim Berghianu, membru de frunte al PCR din 1964, ministru de mai multe ori, ultimul ministru al muncii comunist în 1989. Cei doi au avut o fiică, Ruxandra (Ruxi), plecată din țară.
Silvia Popovici dădea un recital pe toate scenele româneşti pe unde era chemată: „Treptele iubirii”. Era construit din rolurile jucate, adunate într-o poveste frumoasă despre teatru şi viaţă; de fapt, era o biografie a actriţei. Un text conceput şi scris de către marea artistă. Avea succes. Prin 1969, soţii Ceuşescu îi cer lui Maxim Berghian, soţul actriţei, care era demnitar, ca actriţa să renunţe la statutul său de vedetă, pentru că unică era doar Elena Ceauşescu şi nu suporta concurenţa. Se iau măsuri. Nu mai apare în caietul program al spectacolului.
Silvia Popovici s-a stins în 1993, la doar 60 de ani, după o lungă suferință despre care nu i-a plăcut să povestească.