Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Toată această faţadă aurită şi sulemenită, pe care înalta societate o etalează, ascunde goliciune şi putregai.

Toată această faţadă aurită şi sulemenită, pe care înalta societate o etalează, ascunde goliciune şi putregai.

Nu-i prea greu să observi când ştii să ţii ochii deschişi.

Adevăraţii stâlpi ai societăţii sunt adevărul şi libertatea.

Fericirea stă într-o conştiinţă curată.

Omul cel mai puternic din lumea întreagă este cel care-i cel mai singur.

Care este prima datorie a omului? Răspunsul este simplu: să fie el însuşi!

Ajuţi numai pe cineva ce, chiar când nu mai poate, vrea.

Singurul lucru care-mi place la libertate este lupta pentru ea.

Mi-am lăsat fericirea să zboare, să-mi arate ea de la înălţime tot ce mi se întâmplă.

Mii de cuvinte – nu-s cât o faptă, ia aminte!

Până când o făclie nu-ţi va lumina drumul, nu stinge aşchia care arde, deşi focul ei şovăie; atâta timp cât nu ai reuşit să creezi cuvinte noi, nu elimina din vorbire exprimările vechi.

Nimic nu e pe gratis în lumea asta.

Unde e viaţă, e şi speranţă.

În doi, nici un versant nu e prea abrupt.

Luându-i omului visele, te atingi de fericirea lui.

Când ai încredere deplină în tine, soarta ţi se-nchină.

În faţa iubirii, groaza şi întunericul nu au nicio putere.

Adevărata trăsătură după care îl puteţi recunoaşte pe înţeleptul autentic este răbdarea.

Fericirea reprezintă sentimentul de linişte, voioşie şi siguranţă al unei conştiinţe curate.

Nu poate exista libertate sau frumuseţe într-o viaţă domestică ce se bazează pe împrumuturi şi datorii.

Omul n-ar trebui să citească pentru ca să înghită de toate, ci mai curând să vadă de ceea ce are nevoie.

Femeia este fiinţa cea mai puternică din lume şi de ea depinde ca bărbatul să se îndrepte într-acolo încotro vrea să-l îndrepte Dumnezeu.

Bucuria este aceea care innobileaza sufletul…si durerea, durerea cea mare, cand poti s-o depasesti, sa te ridici deasupra-i, s-o birui.

Fericită este femeia care are curaj.

Laşitatea devine la apogeul ei cruzime.

Dacă nu puteţi fi ceea ce sunteţi, fiţi ceea ce puteţi.

Pentru prietenul fidel nu poţi face niciodată prea mult.

Dacă ai dat tot, dar nu şi viaţa, să ştii că nu ai dat nimic.

Cel mai periculos duşman al adevărului este majoritatea compactă.

E-nălţător să îţi alegi un ţel ş-apoi, trecând prin foc, s-ajungi la el.

Să cauţi fericirea în această viaţă, acesta este adevăratul spirit rebel.

Dacă uşa de la intrarea principală în sală este deschisă, evitaţi uşa din spate.

Luaţi unui om mediocru minciuna vieţii şi-i veţi lua în acelaşi moment şi fericirea.

Propun să înceapă o revoluţie împotriva minciunii că majoritatea deţine monopolul adevărului.

Acolo unde nu-i putere, nicio chemare nu se cere, când nu poţi fi ce-ar trebui, fii numai ceea ce poţi…

În noi se manifestă nu numai ceea ce am moştenit de la părinţi, dar şi toate conceptele învechite, credinţele şi aşa mai departe. Toate acestea nu sunt vii în noi, dar sunt adânc înrădăcinate şi nu putem să scăpăm de ele.

Banii pot fi coaja multor lucruri, dar în nici un caz miezul acestora. Ei aduc mâncare, dar nu şi pofta; medicamente nu şi sănatate; cunostinţe, nu şi prieteni; servitori, dar nu loialitate; zile de bucurie, nu şi linişte şi fericire.

Henrik Ibsen

Teatrul a luat naștere din contopirea a două dorințe: dorința de a vedea un dans și aceea de a asculta o poveste. Dansul s-a transformat într-o vorbărie goală; povestea a devenit o situație. Când Ibsen a început să scrie piese de teatru, arta dramaturgului se restrânsese la imaginarea unei situații. Și cu cât situația era mai ciudată, cu atât piesa devenea mai interesantă. Shakespeare ne-a pus pe noi pe scenă, dar nu și situațiile noastre… Ibsen completează golul lăsat de Shakespeare. Ne reda nu numai pe noi înșine, ci pe noi înșine în situațiile noastre… piesele lui … sunt în stare să ne rănească cu cruzime, dar și să ne insufle speranța emoționantă a salvării de tiraniile idealiste și să ne ofere perspectiva unei vieți mai intense în viitor. (George Bernard Shaw, The Quintessence of Ibsenism)
Este unanim recunoscut faptul că drama modernă își are originea la Henrik Ibsen, ba mai mult, se marchează chiar momentul exact când a început teatrul modern – 4 decembrie 1879, odată cu publicarea piesei lui Ibsen Casa păpușilor. Deși complexitatea și multitudinea curentelor contrarii din teatrul modern fac dificilă stabilirea unei singure surse, este incontestabil că Ibsen a provocat o adevărată revoluție pe scenă, la fel de distinctivă în istoria teatrului ca și cea din secolul al V-lea i.Hr., la Atena, sau cea din Londra elisabetană. În aceeași măsură ca și SHAKESPEARE și marii dramaturgi atenieni, Ibsen a redefinit în mod fundamental teatrul și a fixat un standard pe care dramaturgii de după el a trebuit fie să-l accepte, fie să-l conteste. Teatrul pe care îl moștenise el încetase în mare măsură să mai funcționeze ca mijloc serios pentru o analiză profundă a temelor și valorilor umane.
Piesele sale arătau o mare varietate de stiluri, de la realismul din Hedda Gabler până la fantezia din Peer Gynt. El este admirat pentru măiestria tehnică, simbolism şi adânca psihologie.
Ibsen s-a născut pe data de 20 martie 1828 în micul oraş-port Skien, Norvegia. El a mai avut 5 fraţi. Când a ajuns la vârsta de 8 ani tatăl său a dat faliment. Pentru următorii 8 ani familia sa a trăit într-o mică fermă de lângă Skien. La 15 ani Ibsen era ucenicul unui farmacist din Grimstadt. Avea o viaţă singuratică şi băiatul s-a apucat de scris, în special poezie.
În 1849 Ibsen a intrat la universitatea din Christiania (actualul Oslo), dar a renunţat repede datorită lipsei de bani. Viaţa sa a fost grea pentru mulţi ani. A scris pentru ziar şi s-a îngrijit de un mic teatru. A călătorit în Germania şi Danemarca ca să studieze designul de scenă. A mai scris în această perioadă poezie şi piese fără succes.
În 1864, ajutat de un mic guvernator şi de prietenii săi, Ibsen a părăsit Norvegia şi s-a stabilit la Roma. Prima sa piesă de succes, Brand, a fost scrisă prima oară în 1865 ca un poem narativ. Refăcută ca o dramă, a fost pentru prima oară pusă în scenă în 1885. În ea se povesteşte aspra viaţă a unui ministru care renunţă la compromisurile favorurilor pe care le putea obţine, pentru o viaţă sinceră.
Următoarea sa piesă a fost Peer Gynt (1867), povestea unui călător prin lume implicat într-o serie de aventuri remarcabile. Punctul de vedere al autorului este clar: o viaţă fără ritm are puţin sens şi menire.
A urmat Liga Tinereţii (1868), despre corupţia în politică, şi Împărat şi Galilean (1873), o pledoarie pentru un nou tip de Creştinism. Stâlpii societăţii (1877) şi O casă de păpuşi (1879) se ocupă de reformele sociale bazate pe principii de onestitate şi libertate. Fantomele (1881), despre tragedia bolilor care afectează mintea, este probabil cea mai mare piesă a lui Ibsen.
Printre ultimele sale piese se găsesc Un inamic al oamenilor (1882), o comedie cu serioase subsensuri; Raţa sălbatică (1884) combină realitatea cu poezia şi Rosmersholm (1886), se ocupă de conflictul dintre conştiinţă şi dorinţa de libertate. Hedda Gabler (1890) este o puternică tragedie domestică ce se termină prin sinucidere. Printre ultimele sale piese au fost The Master Builder (1892) şi Când noi morţi ne trezim (1899).
După ani de trai alternant la Roma sau Dresden şi Munich, Ibsen se întoarce în Norvegia în 1892. Era bogat, onorat de către lume şi iubit de către conaţionalii săi. Piesele sale erau traduse în multe limbi şi s-au pus pe scene din ţări de prin toată lumea. A murit în Christiania, pe 23 mai 1906.
Dupa Ibsen, teatrul a fost repus în drepturi ca vehicul important pentru realizarea unei critici atotcuprinzătoare a vieții. Forța motrice care propulsa revolta lui artistică o constituia în primul rând statutul lui de marginalizat, de exilat atât în țară, cât și în străinătate. Ultimul cuvânt rostit de el pe patul de moarte a fost “Tvertirnod!” (Dimpotrivă!), ceea ce servește deopotrivă ca epitaf și descriere a atitudinii lui artistice. Născut în Skien, Norvegia, un orășel adormit, situat la sud-vest de Oslo, Ibsen a avut parte de o copilărie singuratică și plină de privațiuni, mai ales după falimentul tatălui său, survenit pe vremea când Henrik avea opt ani. La cincisprezece ani a fost trimis la Grimstad ca ucenic la o farmacie, unde a locuit timp de șase ani într-o cămăruță de la mansardă cu un salariu de mizerie, ridicându-și moralul cu poezii romantice, saga și balade folclorice. Mai târziu își amintea că trăia cumva “pe picior de război cu mica comunitate în care eram oprimat de situția mea și de împrejurări, în general”. Prima lui piesă, Cataline, o dramă istorică înfățișând un erou revoluționar, reflectă propria sa alienare.


”Cataline a fost scrisă”, își amintește el mai târziu, “într-un mic orașel de provincie, unde îmi era imposibil să exprim tot ceea ce clocotea în mine, cu excepția izbucnirilor capricioase de revoltă, care provocau furia sau supărarea cetățenilor respectabili, căci ei nu puteau intra în lumea cu care eu mă luptam de unul singur.” În mare parte autodidact, Ibsen a căzut la examenul de admitere la universitate unde dorea să studieze medicina, drept care a optat pentru o carieră teatrală.
În 1851 a început o ucenicie de treisprezece ani la teatrul din Bergen și cel din Oslo făcând de toate, de la măturatul scenei la funcția de director de scenă, regizor și autor de piese în versuri bazate pe legendele norvegiene și pe subiecte istorice.
Experiența i-a furnizat cunoștințe solide referitoare la convențiile scenei din vremea lui, mai ales în ceea ce privește conceptul de “piesă bine făcută” al lui Augustin Eugene Scribe și al succesorilor săi francezi, cu accent pe o intrigă complicată, artificială, bazata pe secrete, suspans și surpriză. Ibsen avea să transforme convențiile “piesei bine făcute” într-o piesă a problemelor, explorând chestiunile sociale și umane controversate.


Deși experiența lui scenică din Norvegia a fost marcată de numeroase eșecuri, ucenicia lui Ibsen a reprezentat o perioadă importantă în perfecționarea meșteșugului lui artistic, oferindu-i posibilitatea de a lua cu asalt convențiile teatrale în lucrările sale de maturitate. În 1864, Ibsen s-a autoexilat din Norvegia, vreme de douazeci și șapte de ani.
A călătorit mai întâi în Italia, unde a fost urmat de soția sa, Susannah, cu care se căsătorise în 1858, și de fiul său, după care familia a locuit alternativ în Italia și în Germania. Experiența a avut un efect eliberator asupra lui Ibsen; simțea că “evadase din întuneric la lumină”, canalizându-și energia creatoare spre elaborarea unei suite de piese de teatru ce i-au adus o faimă mondială. Primele lui lucrări importante, Brand (1866) și Peer Gynt (1867), au reprezentat drame poetice, concepute în maniera romantică a conflictului individului cu experiență și a discrepanței dintre afirmațiile eroice și faptele concrete, dintre realitate și idealismul orb. În Stâlpii societății (1877), Ibsen experimentează modalități de introducere a unor teme centrale într-o piesă în proza care să reflecte viața modernă, prima dintr-o serie de piese de teatru realiste care au redefinit convențiile și subiectele teatrului modern. În piese precum Casa cu păpuși (1879), Fantoma (1881), Rața sălbatică (1884), Dușmanul poporului (1886), Rosmersholm (1886), Doamna mării (1888) și Hedda Gabier (1890), Ibsen a înlocuit viziunea idealistă asupra vieții cu o metodă realistă în care spectatorul se simte “ca și când ar ședea, ar asculta și ar privi evenimentele care se petrec în viața reală”.
Convențiile artificiale ale scenei au fost prelucrate, iar personajele idealizate, înlocuite cu indivizi obișnuiți ale căror drame se bazau pe detaliile și împrejurările ușor de recunoscut ale vieții clasei de mijloc din societatea contemporană.


În Casa cu păpuși, de exemplu, oprimarea și robia Norei sunt explorate în contextul căsătoriei convenționale văzută ca o capcană și o formă de negare a identității și a eului. Eliberarea ei, care presupunea sacrificarea soțului și a copiilor de dragul datoriei față de ea însăși, are darul de șoca prin atacul împotriva valorilor convenționale; în 1879 impactul piesei trebuie să fi fost electrizant, autorul anunțându-se ca un avocat timpuriu al eliberării femeii. Ibsen, cu nedezmințitul său spirit de contrazicere, a respins această afirmație, susținând că piesa lui nu se referea la tema femeii, ci la “o problemă generală a omenirii”.

Casa cu păpuși prefigurează lucrările de maturitate ale lui Ibsen, în care problemele identității și ale autodefinirii sunt plasate în contextul obiceiurilor și uzanțelor sociale în materie de gândire și comportament restrictiv, care mutilează individul. Piesele lui Ibsen înfățișează numeroase tipuri de personaje extreme ale căror dileme decurg dintr-un comportament nevrotic, orchestrat prin mijloacele simbolismului. Ultimele lui patru piese – Meșterul constructor (1892), Micul Eyolf (1894), John Gabriel Borkman (1896) și Când noi, morții, ne trezim (1899) – ilustrează lipsa de voință și imaginație în suita portretelor de bărbați puternici care abuzează de alții, nevoile lor fiind dramatizate prin elemente ale visului și fanteziei foarte diferite față de realismul anterior, realismul “feliei de viață”. În uluitoarea sa gamă artistică, Ibsen a sintetizat o remarcabilă experiență umană, stabilind în același timp bazele dramei moderne atât pentru realism, cât și pentru simbolism. Deși multe dintre piesele lui încep cu examinarea problemelor sociale contemporane, cum ar fi viața meschină și lipsită de perspectivă dintr-un orășel, forța devoratoare a mercantilismului, caracterul inadecvat al credințelor religioase, ele se limitează rareori la acestea și nici nu se reduc la o sumară analiză socială.

Fresca socială realizată de Ibsen reprezintă mai degrabă o ocazie pentru o explorare mai profundă a problemei, cu deplasarea accentului dinspre simptome către cauzele care rezidă în însăși natura umană. Respingerea fermă de către Ibsen a modelelor convenționale de comportament, care sunt prezentate ca nepotrivite și restrictive, ne dezvăluie o viziune modernă de pionierat. “Ibsen a fost un luptător adevărat”, spunea Ezra Pound, “căci s-a luat la trântă cu toate problemele reale. «Viața este o luptă cu fantomele minții» – el purta întotdeauna stindardul bătăliei pentru sine însuși și pentru restul omenirii. Mai mult decât oricine altcineva, el este cel care a făurit «lumea noastră», cu alte cuvinte «modernitatea noastră»”.

Surse:
piese-de-teatru.blogspot.ro
cultural.bzi.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

seventeen − 11 =

19 − = 11

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum se scrie corect Mall-ul sau Mallul Potrivit Dicţionarului ortografic, ortoepic …
Corespondenta la redactie