Atunci când vrem să facem din ea un paradis, societatea devine un infern.

Toate uşile se închid în faţa celui care este deschis pentru tot. Nemaiavând complici, el nu are decât duşmani.

În ziua în care vei înţelege că toată lumea are dreptate la nivelul său şi în limitele sale, în acea zi toată lumea va găsi că tu nu ai dreptate.

Dumnezeu a fost întâi putere şi tiranie. Apoi lege şi justiţie. Apoi lumină. Apoi iubire. În sfârşit, el s-a făcut absenţă şi noapte – iar această supremă metamorfoză, care adună şi conţine în unitatea ei indivizibilă toate imaginile împrăştiate pe care noi ni le făceam despre el, este, în noi, ipostaza în care el seamănă cel mai mult cu el însuşi.

E o mare greşeală să judecăm ca fiind ceva depăşit ceea ce e de neînlocuit.

Acolo unde iubirea este desăvârşită, nu există lege, dar acolo unde nu mai există iubire, totul devine lege sau haos.

Frunze de toamnă, frunze pe care pământul le atrage şi pe care lumina le străbate… Nu mai rămâne aproape nimic în ele din ceea ce se cheamă viaţă; soarele lui Dumnezeu le îmbracă într-o strălucire supremă înainte ca vântul lui Dumnezeu să le risipească. Elanul lor nu mai este cel stârnit de seva îndrăzneaţă a primăverii; sunt ca suspendate între cer şi moarte… Tot astfel e iubirea ajunsă la acel grad de maturitate de o clipă, când tot ceea ce are ea temporal cheamă mormântul, când tot ceea ce are ea etern îşi ia zborul spre Dumnezeu.

Cu cât turma este mai turmă, cu atât păstorul este mai singur. Trebuie ca, din când în când, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.

Dumnezeu nu poate să intre în om decât micşorându-se, aşa de mică-i poarta – de asemenea deghizându-se, prezentându-se sub nume false, aşa de incomprehensibilă şi de indezirabilă este adevărata sa natură pentru omul din carne şi orgoliu. Dar, o dată intrat îşi reia adevărata statură şi adevăratul nume şi ne dinamizează limitele şi eul. „Scopul scuză mijloacele” este valabil şi pentru el! Aşa se explică, în practica religioasă, necesitatea acelor reducţii la uman ale divinului şi a atâtor semi-minciuni care sunt ca învelişul farmaceutic al celor mai înalte adevăruri.

Căutarea lui Dumnezeu. Trebuie să alergăm după el din ruină în ruină, prin surpările succesive ale imaginilor şi ideilor pe care ni le facem despre el.

Iubeşte tot ce te face fericit, dar nu-ţi adora fericirea.

Decepţie, revoltă, pesimism etc. Aceste reacţii negative vin din aceea că nu găsim în această viaţă elementele de puritate şi de veşnicie pe care Dumnezeu ne cere să le aducem într-însa. Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ca noi să-l aducem pe el în lume.

Un om este bogat în funcţie de cantitatea de lucruri de care se poate lipsi.

Gustave Thibon

În pofida valorii excepţionale a operei sale (peste douăzeci de cărţi de aforisme, eseuri, teatru şi convorbiri, alături de două prestigioase premii ale Academiei Franceze pentru literatură în 1964 şi filozofie în 2000), Gustave Thibon (1903-2001) a rămas o prezenţă relativ discretă în cultura franceză, dominată pentru multă vreme de celebrităti precum Sartre, Beauvoir, Derrida sau Foucault. Cu aceștia, Thibon are foarte puțin în comun. El aparține celeilalte Franțe a lui Péguy, Claudel, Veil, Guitton, sau Bloil.
S-a născut la 2 septembrie 1903 în Saint-Marcel-d’€™Ardèche (Franța). Numele său a fost pentru multă vreme asociat cu cel al Simonei Weil de care l-a legat o profundă prietenie şi a cărei capodoperă, La pesanteur et la grâce, a editat-o în 1948.

Cărţile lui Thibon sunt o adevărată revelaţie pentru cititorii săi. El este un autor care îşi cucereşte audienţa cu eleganţă şi uşurinţă. Scriitura lui plină de sevă şi culoare, temele sale fierbinţi şi vii creează un stil inconfundabil şi fermecător.
Thibon a fost şi a rămas până la sfîrşitul vieţii un filozof-ţăran care a trăit toată viaţa în Saint-Marcel-d’€™Ardèche.
Gustave Thibon este un autor care își cucerește cititorul incă de la primele pagini. Scriitura lui este plină de sevă si culoare, iar temele sale sunt fierbinți și vii, așa cum sunt și cele ale lui Pascal cu care se înrudește în multe privințe. Memoria lui Thibon a fost de-a dreptul fenomenală, el find capabil să recite pe de rost mii de versuri. Nimic nu a fost mai străin de spiritul lui Thibon decât voința de a construi un sistem sau o ”operă”. Posesor al unui stil inconfundabil care combină aforisme memorabile-aforismul, nota el undeva, este ca o rampă de lansare în necunoscut, cu eseuri percutante, gândirea lui are, așa cum a subliniat și Gabriel Barcel, o extraordinară vitalitate care se nutrește tocmai din bogata sa experiență de viată. Aceasta ar putea părea oarecum paradoxal în cazul unui filosof-tăran care a rămas înrădăcinat în solul natal și a trăit toată viata în satul Saint-Marcel-d’€™Ardèche, în sudul Franței. (S-a stins din viață la 19 ianuarie 2001 la vârsta de 97 de ani la Saint-Marcel d’Ardèche).

Întâlnirea cu poezia (poetul său preferat a fost Hugo) și mai apoi cu literatura misticilor, a fost decisivă pentru formarea sa intelectuală. ”Cred că am intrat în comuniune cu divinul”, mărturisește Thibon, ”tocmai prin intermediul poeziei încă din prima parte a tinereții mele. Pentru mine, poezia este esențială: nu pot să petrec o singură zi fără a recita versuri în interiorul meu”.
De la cultul frumosului pe pămant Thibon a trecut apoi la cultul divinului, a cărui transcendență nepieritoare i-a fost revelată tocmai de poezie și contemplarea naturii. Setea de a cunoaște l-a cuprins spontan și apoi, prin intermediul ei, i s-a revelat divinul. ”Am vrut să știu, am fost cuprins de o febră a cunoașterii lipsită de orice finalitate”, afirmă Thibon. Ideea de a obține diplome sau gândul de a urma o carieră academică i-au fost complet straine. Diletant în cel mai bun și pur sens al cuvântului (rădăcina termenului vine de la

diletto, plăcere, deliciu), Thibon a început să-și pună întrebările esențiale ale vieții și, după propria sa mărturisire, pe căi pe care nu le-a putut explica nici el, setea de cunoaștere ce-l mistuise la un moment a dat în mod misterios naștere nevoii de a se ruga: ”Așadar, m-am rugat și cred că am primit un răspuns. E foarte simplu.„ Dar Dumnezeul pe care l-a descoperit a fost nu cel atotputernic al Vechiului Testament, ci un Dumnezeu de o fragilitate mișcătoare, care are nevoie de creditul nostru (credinţa vine de la

credere…) în ordinea terestră pentru a-și putea duce la bun sfârșit lucrarea.

Thibon nu urmărește în nici un caz să ofere un răspuns definitiv și univoc în privința problemei celui mai bun regim politic. Vocea și opiniile sale nu sunt infailibile și ar fi cu totul nepotrivit să încercăm a-l transforma pe Thibon într-un guru sau un maître penseur. Aceasta ar fi mai presus de toate împotriva spiritului însuși al lui Thibon. Cărțile sale exprimă doar anxietățile celui care a avut ocazia sa traiască într-un secol agitat, la intersecția dintre două lumi. Adevăratul gânditor este un pelerin al absolutului, iar rolul său principal nu e de a remedia nedreptătile și a corecta imperfecțiunea societătii. Misiunea lui socială are un caracter limitat: a indica o anumită orientare care ar putea fi urmată, a denunţa greșelile puterii fără a impinge societatea pe calea pustiitoare a revoluției. Limitele societății, afirmă prudent Thibon, trebuie abordate cu înțelepciune, în așa fel încât să evităm a suprima răul doar la suprafață, lăsând boala netratată în adâncime.

”Este cert faptul că problema lui Dumnezeu se află nu numai în centrul gândirii mele, ci şi al sufletului meu. Voi remarca imediat însă că, în ceea ce priveşte experienţa divinului, nu sunt deloc înclinat către confidenţe, şi aceasta cu atât mai puţin cu cât în acest domeniu confidenţele nu înseamnă nimic, pentru că au ca obiect ceea ce nu poate fi revelat. E limpede că , aşa nedemn cum sunt, mi s-a întâmplat să am această experienţă, adică să fi fost luminat de o revelaţie care – sunt sigur de asta – nu venea din mine însumi, căci fusesem invadat de o chemare, de o puritate, de o plenitudine care depăşeau cu mult ceea ce puteam gândi, concepe şi simţi. Aceste stări sufleteşti care durează foarte puţin, dar care te marchează pentru tot restul vieţii, nu pot fi supuse niciunei judecăţi. Cred că sensul vieţii constă în a rămâne fidel acestei lumini care e întrevăzută într-un mod atât de efemer, dar care reprezintă o vizită a Eternului în timp. Setea de esenţial, setea de absolut care caracterizează demersul gândirii mele – şi nu numai demersul gândirii mele, ci şi al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut şi necondiţionat, care să nu fie măsurat de timp, de spaţiu şi de vicisitudinile acestei vieţi.” Gustave Thibon

Surse:
dilemaveche.ro
academia.edu
autori.citatepedia.ro
youtube.com